„ATUNCI TU VEI CHEMA
ŞI DOMNUL VA RĂSPUNDE” (Isaia 58:9)
„Vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărei ape nu seacă”
Mi-o amintesc pe Rodica Berceanu din vremea când eram în Zalău. Era o fată cuminte şi frumoasă, cu un păr lung, superb, cânta în corul bisericii, şi lumea o iubea.
Frământările ei au început în ultimul an de liceu. Era într-o perioadă crucială a vieţii ei, o perioadă când visele adolescentine se împletesc cu marile întrebări despre Dumnezeu, despre sensul vieţii. Şi-ar fi dorit să realizeze lucruri mari şi în acelaşi timp să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu, să-L aibă prieten, să-I încredinţeze proiectele ei de viitor, să-I încredinţeze Lui povara de griji pentru ea , pentru cei pe care îi iubea. Îi era dor de un Dumnezeu real şi atotputernic care lucrează cu puterea lui supranaturală aşa ca în paginile Bibliei, care face minuni în vieţile oamenilor. Avea nevoie de minuni în viaţa ei şi a familiei ei. Faptul că era membră într-o biserică, că încerca să slujească în felul ei, la grupele de copiii sau la grupele de tineri nu o mai mulţumea şi nu-i mai ofereau certitudini la această vârstă a întrebărilor multiple.
La începutul clasei a XII-a simţeam că îmi lipseşte ceva, simţeam că îmi lipseşte puterea. Oamenii spuneau despre mine că sunt o fată bună, dar voiam să spun şi eu acelaşi lucru, să cred că este aşa. Voiam să fac binele cu toată tăria mea. De aceea mi-am propus ca o oră să citesc Scriptura şi o oră să mă rog. Aveam mult de învăţat pentru că voiam să merg la facultate la Cluj. Toţi fraţii mei mai mari au făcut facultatea. Fratele meu Radu avea o garsonieră şi nu locuia încă în ea. După ore, mă duceam acolo să învăţ, să citesc din Biblie şi să mă rog. Uneori eram obosită şi aş fi dorit mai degrabă să dorm. Dar făcusem o promisiune şi voiam să mă ţin de ea. Adeseori nu aveam ce să mă rog o oră, aveam o listă lungă pentru mine, pentru cei dragi ai mei, pentru biserică, dar lista se termina după vreun sfert de oră, însă rămâneam tot pe genunchi chiar dacă rugăciunea mea era doar plânsul înaintea Domnului. În aceste momente cel mai mult mă întărea Cuvântul pe care Îl citeam înainte să mă rog.
Cred că nici nu conta numărul de cuvinte spuse de Rodica în rugăciune. Conta ca ea să simtă cercetarea Duhului Sfânt şi să audă vocea Domnului. Redau o impresionantă observaţie făcută de Soren Kierkegarard: „Un om se ruga şi la început a crezut că rugăciunea înseamnă a spune ceva. Dar a început să stea tot mai mult tăcut, până când, în cele din urmă, a înţeles că rugăciunea înseamnă a asculta” (1).
Rodica făcuse o juruinţă înaintea lui Dumnezeu cerând lumină şi putere Divină în schimbul dedicării ei zilnice pentru studierea Cuvântului şi pentru rugăciune (Ea a promis ca zilnic o oră să se roage şi o oră să citească Biblia). Dar pe măsură ce se apropia de Dumnezeu în modul în care a ştiut, El o ajuta să ajungă la o viaţă de rugăciune mai profundă, mai adevărată, o viaţă de rugăciune prin care El putea să-şi reverse puterea Sa.
Perioada ei de căutare a coincis cu perioada în care Duhul Sfânt cerceta şi mişca Biserica Baptistă din Zalău. Oamenii începuseră să pună accent pe rugăciune. Se făceau întâlniri suplimentare de rugăciune, în fiecare vineri la biserică dar şi sâmbăta prin casele credincioşilor. La întâlniri fraţii mărturiseau despre experienţele lor cu Dumnezeu, despre felul în care Dumnezeu le-a dat putere pentru a trăi o viaţă schimbată, viaţă de pocăinţă şi de sfinţenie reală.
Participau la aceste întâlniri oameni de diferite confesiuni: baptişti, penticostali dar şi ortodocşi. Când oamenii s-au apropiat de Dumnezeu prin rugăciune barierele interconfesionale s-au evaporat. Era ceva nou şi incredibil.
Ea observa cum credincioşi umili, cu familii numeroase şi grele era dispuşi să stăruiască în rugăciune pentru problemele altora şi mai ales pentru problemele ei. În casa unui asemenea frate cu 7 copii, din Meseşeni, sat vecin Zalăului, ea a simţit o extraordinară apropiere de Dumnezeu. Această casă modestă, săracă chiar, era un loc al rugăciunii. Tatăl, mama şi cei 7 copii erau dedicaţi unei slujbe de slujire, acelei slujbe de preoţie sfântă la care de fapt suntem toţi chemaţi, pe care nu o facem decât arareori, deşi simţim din când în când vagi sentimente de vinovăţie. Familia slujea pe alţii prin rugăciune. Mulţi au experimentat botez cu Duhul în casa de la Meseşeni.
O dată, când un grup de fraţi se îndreptau spre casa de la Meseşeni la stăruinţă, Rodica s-a rugat să fie luată şi ea cu ei. Neavând loc în maşină a acceptat să fie dusă într-un portbagaj. Atât de mare era dorinţa ei pentru rugăciune.Aici, întâlnirile începeau cu cântare şi rugăciune în grup. Modul în care fraţii stăruiau în rugăciune unii pentru alţii, modul sincer în care se rugau chiar şi copiii, a impresionat-o în mod deosebit. În timpul acestor rugăciuni Domnul descoperea pentru unii nevoia sfinţirii vieţii, pentru alţi legături de păcat unde se cerea post, adesea cu sprijinul celor din familie sau grupul de rugăciune. Aceştia nu intrau la stăruinţă mai departe şi reveneau la întâlnirile viitoare după schimbarea situaţiei. Pentru alţii erau descoperiri profetice că în seara aceea Domnul doreşte să le atingă inima cu o nouă măsură a Duhului Sfânt. Pentru aceştia se făcea în continuare o rugăciune cu tot grupul. Aşa s-au petrecut lucrurile şi cu Rodica:
Niciodată nu s-a mai rugat cineva pentru mine cu atâta înflăcărare. La botezul meu a fost frumos, când fraţii şi-au ridicat mâna şi au cerut binecuvântarea, a fost extraordinar când am fost binecuvântată de mama şi de părinţi. Însă acolo oamenii mijloceau pentru mine. Ne-am ridicat de pe genunchi şi printr-un cuvânt de profeţie Domnul îmi spunea printre altele că a văzut viaţa mea pe tot parcursul acestui an, a văzut sinceritatea mea şi mai spunea aşa: „Dacă mă crezi pe cuvânt în seara aceasta nu ai să mai mergi acasă aşa cum ai venit.” Am vrut să-L cred pe Domnul pe cuvânt şi ne-am rugat din nou. Fraţii se rugau pentru mine şi pentru toţi ceilalţi. În seara aceea am trăit momentul deosebit şi unic al botezului cu Duhul Sfânt. Am trăit nişte momente în rugăciune pe care nu le-am mai trăit niciodată. Am ştiut că stau faţă în faţă cu Dumnezeul meu. Am crezut că-mi vorbeşte şi că mă ascultă. Dumnezeu a împlinit legământul pe care l-am făcut cu El . Am cerut mai mult, am cerut putere şi Dumnezeu mi-a dat putere.
…”că simt o mare întristare, şi am o durere necurmată în inimă… pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti (Rom 1: 2-3)
Rodica nu ar fi vrut să fie singura din familia ei care să trăiască această bucurie a atingerii Duhului Sfânt, care i-a umplut inima de dragoste pentru Dumnezeu, pentru fraţi, pentru părtăşie, dar mai ales i-a dat putere pentru a trăi în fiecare zi după standardele Scripturii. În dorinţa ei fierbinte de a-şi vedea fraţii botezaţi de Domnul, ea a continuat să se roage, să postească. Postea trei zile pe săptămână, luni, miercuri şi vineri. În acest timp, inspirată fiind de Isaia 58 voia să dezlege lanţurile răutăţii cu care îi legase pe alţii, dorea să-şi împartă pâinea cu cel flămând şi sanvişurile pe care le primea pentru şcoală le dădea altora care aveau nevoie. Făcea aceasta pentru ca „glasul ei să se audă în cer” Voia ca Dumnezeu să lucreze pentru că ei îi era teamă să spună familiei, fraţilor ei despre experienţele pe care le trăia, îi era frică de ceea ce ei ar putea gândi despre ea.
Spuneam: „Doamne ştii că fraţii mei mă iubesc aşa de mult dar ce ar spune dacă m-ar vedea cum mă rog în limbi?”. Mă gândeam la Dan ce ar gândi văzând că sora lui pe care o vedea aşa de sensibilă şi aşa de drăguţă se roagă aşa. Mă temeam să nu se împietrească. Dar Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea şi le-a trezit curiozitatea. Când au venit la rugăciune au fost botezaţi şi ei pe rând cu Duhul Sfânt.
Dar mai aveam o mare dorinţă. Doream ca fratele mai mic Vlad să vină la Domnul. Îl vedeam seara când eu mă întorceam de la rugăciune prin geamurile mari ale unei săli de biliard. Inima lui fusese cucerită de plăcerile lumii. El era tânăr, frumos, deştept şi el ştia asta. Am hotărât să mai fac un legământ cu Domnul. Am hotărât să postesc şi să mă rog în mod deosebit pentru Vlad. Ştiam că voi merge la Cluj şi am cerut ca puterea lui Dumnezeu să rămână în casa noastră, în fiecare colţ al ei.
Am plecat apoi la Cluj dar nu am încetat să mă rog pentru Vlad şi pentru ceilalţi ai mei. Când reveneam la Zalău mergeam în camera lui, îmi întindeam mâinile peste patul lui şi ceream ocrotirea Domnului şi ceream să îl elibereze, de lanţurile ce îl ţineau legat. Chiar şi după ce dormeam îmi întindeam mâinile peste patul lui şi ceream eliberare, ceream sângele Domnului să îl elibereze .
Într-o zi, la Cluj fiind, sora Aura, care a mijlocit în jur de 10 ani pentru biserica noastră, m-a sunat şi mi-a spus: „Uite Rodica, fratele tău ne întrebă unde este rugăciune, unde este stăruinţă!”. Am fost copleşită că Dumnezeu m-a ascultat. A ascultat al doilea legământ pe care l-am făcut. Posteam pentru Vlad vinerea, posteam pentru casa mea miercurea, dar posteam şi pentru alte cauze lunea. Dar vinerea în mod deosebit pentru Vlad. Şi Domnul s-a apropiat de Vlad şi l-a botezat cu Duhul Sfânt. Acum el îmi spune despre casele unde este rugăciune. Îmi amintesc că a învăţat să postească, a învăţat să unească postul cu rugăciunea . Într-o zi când am stat mai mult acasă am văzut cum regulat, din trei în trei ore, el mergea să se roage în camera lui.
Dumnezeu i-a schimbat şi în alt fel viaţa. Deşi era inteligent, pentru că nu a stat lângă Dumnezeu, şi-a risipit inteligenţa şi a scăzut foarte mult la învăţătură. A avut probleme grele cu admiterea la liceu. A trebuit să plece pentru o vreme în alt oraş la şcoală, abia apoi s-a transferat la un liceu din Zalău. Acum Vlad este primul din clasă. Vrea să vină şi el la facultate la Cluj. Mintea lui a fost stăpânită şi binecuvântată de Domnul şi aceasta aduce roade. Odinioară era printre ultimii din clasă, acum este printre cei dintâi. I-am mulţumit iar Domnului că glasul meu s-a auzit în cer.
Puterea Domnului sfărâmă lanţurile robiei
În familia Rodicăi Bercean sunt cinci fraţi. Două fete şi trei băieţi. O familie cu cinci copii nu este un lucru uşor, mai ales când capul familiei risipeşte banii în mod egoist, robit fiind de patima alcoolului. Întreaga responsabilitate în creşterea şi educaţia copiilor a trecut în sarcina mamei. Nici nu ştim cum a reuşit să se descurce. Acest coşmar al unui soţ şi tată alcoolic a durat 30 de ani. După atâta timp nu mai erau speranţe de reabilitare. Şi cei din jurul lui au obosit să se mai roage, să mai spere, să mai creadă. Dar nu şi Rodica:
Înainte de anul doi de facultate am hotărât să mai fac cu Domnul un legământ. Era vorba de tatăl meu. El fusese botezat dar se lăsase de pocăinţă curând după căsătoria cu mama mea. Au urmat 30 de ani de alcool, de tutun şi de robie pentru el însuşi şi pentru casa noastră. Erau adesea scandaluri şi mă gândeam cu groază că fraţii mei mai mari trebuie să plece de acasă şi că nu va avea cine să stea între părinţii mei, nu va avea cine să o apere pe mama de loviri. Au plecat cei mari, Dumnezeu s-a îngrijit. Urma să plece Radu, rămâneam doar eu şi Vlad şi spuneam: „Doamne, eu nu pot să stau între mama şi tata, nu pot să stau acolo să o apăr!”.
Mi-amintesc că atunci când era scandal, fraţii mei mai mari o întrebau: „Mamă de ce nu divorţezi de tata?”. Şi mama promitea printre gălăgie şi scandaluri că o să divorţeze. Însă dimineaţa mama avea puteri noi. Nici eu nu o înţelegeam pe mama şi o întrebam şi eu de ce nu divorţează. Şi ea răspundea că ea vrea să rămână credincioasă lui Dumnezeu, că vrea să-L slujească până la capăt. Şi îmi spunea „Uite Rodica, eu nu vreau ca tu atunci când vei veni de la şcoală să îl găseşti pe tatăl tău în vreun şanţ, mai bine acolo în cameră, până se trezeşte. Nu aş vrea ca atunci când oamenii te vor întreba ce fac părinţii tăi să spui că ei sunt despărţiţi şi mai mult vreau să rămân credincioasă lui Dumnezeu”.
Mi-amintesc cum se ruga, sau cum în serile foarte grele eu săream pe geam să sun la Poliţie. Pentru că mama a rămas credincioasă, eu şi fraţii mei am rămas credincioşi Domnului. Acum, după 30 de ani mama obosise, nu mai putea să creadă că lucrurile vor fi vreodată normale, că va putea fi apropiere între ei şi apropierea tatei de Domnul.
Însă cum Dumnezeu îmi dăduse putere prin legămintele duse la îndeplinire am hotărât să fac un legământ nou şi am zis Domnului aşa: „Mama a fost credincioasă atâta timp. Acuma ea nu mai poate crede că tata se va schimba. Doresc însă eu să cer lucruri mari de la Tine. Doresc ca mama mea să cunoască bucuria nu doar în cer, ci şi pe pământ, prin intervenţia Ta în viaţa tatei”. L-am rugat pe Dumnezeu să se apropie de tata, să-i vorbească noaptea, să-i vorbească în vise, să-i ofere dragoste pentru Biblia pe care o studiase în tinereţe, să-i ofere puterea de a-L urma pe Dumnezeu şi mântuirea . M-am rugat şi am postit pentru acest lucru.
Şi în viaţa acestui om robit de alcool, Dumnezeu începea să lucreze. Pe toată perioada celor 6 luni cât Rodica se rugase pentru el, el a început să aibă vise chinuitoare, temeri şi coşmaruri. Era lupta spiritelor Celui rău care voiau să îl ţină în starea de mizerie dar era şi lupta conştiinţei lui cercetate de Dumnezeu. Satan îl ţinuse atât de mult timp legat, nu voia să renunţe şi îl aduse într-o stare de agonie spirituală. Rodica spune mai departe:
Într-o seară a venit acasă, a trântit uşa, era puţin ameţit, a intrat în camera lui Radu unde obişnuiam să mă rog pentru el şi a spus: „Uite, vreau ca în seara asta să vă rugaţi cu mine pentru că dacă în seara acesta nu se întâmplă ceva, dacă nu voi fi eliberat, eu simt că mor”.
Tata Rodicăi era pedagog la o şcoală specială din Zalău. Ca de obicei, după ce ieşea de la serviciu, trecea pe la un garaj unde mai mulţi prieteni se „cinsteau cu ceva tărie”. În această zi – a declarat el – după ce am sorbit primul pahar m-a cuprins un cutremur. Aşa că a rostit cu voce tare în faţa tuturor: „Acesta este ultimul pahar pe care-l bea Iacov”. Toţi au râs şi au spus că au mai auzit ei declaraţii de felul acestea. Dar Iacov simţea cum cu fiecare clipă care trecea îi slăbeau puterile. N-a mai putut sta, ci a plecat spre casă. Niciodată n-a mai simţit un aşa rău lăuntric. Îl durea parcă tot sufletul şi drumul care i se părea altădată scurt, acum nu se mai termina. Simţea că nu mai poate ajunge acasă. El văzuse mari schimbări în viaţa copiilor săi prin rugăciune şi mai ales la Vlad. În sinea lui era mulţumit. Dar, el a păstrat toate aceste lucruri ascunse înlăuntru şi nu a spus nimic apreciativ niciodată. Acum era mai conştient că niciodată că acolo se petrecuse ceva tainic, o putere deosebită care le schimbase viaţa. Dorea din toată inima ca puterea aceasta a lui Dumnezeu să se atingă şi de el. Cu un ultim efort, a urcat scările blocului şi s-a dus direct încamera lui Radu. De data aceasta nu mai venise cu scandal cum se aşteptau cei din cameră. „Rugaţi-vă pentru mine … simt că mor!” – a spus el. „Nu mai poate fi vorba de amânare”. Ei au văzut că s-a întâmplat ceva deosebit cu el. Nu era o turmentare avansată şi nici vorbe superficiale. S-a aşezat în genunchi pe marginea patului. Cei câţiva băieţi ce erau acolo, după cum învăţaseră la stăruinţă, s-au apropiat numai decât de el, au pus mâinile peste el şi au început să se roage cu putere. Chemau Numele Domnului peste el, puterea sfinţitoare a sângelui Domnului Isus şi mustrau duhurile stăpânitoare ale celui rău.
Rodica era copleşită de ceea ce vedea. Era visul şi speranţa rugăciunilor ei împlinite într-un mod atât de surprinzător! Totuşi, ani de zile de raporturi reci cu tata o făceau să simtă că nu se poate ruga cu toată libertatea şi puterea în prezenţa lui. Se vedea acest lucru pe faţa ei. Iată ce spune ea în continuare:
Am mers în camera mea şi am mijlocit pentru tata împreună cu fraţii mei şi cu un alt prieten care era acolo. Din seara aceea tatăl meu a simţit ca o mână rece care îl apăsa în mijlocul spatelui ori de câte ori voia să consume tutun sau alcool. Ştia că este mâna lui Dumnezeu şi mărturisea despre ea. Acest lucru a durat o lună şi jumătate şi apoi această mână s-a îndepărtat. Tatăl meu era de acum eliberat! Acum el este în biserica Domnului. Fraţii i-au încredinţat slujirea în echipa financiară.
„Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde, vei striga, şi El va zice: „Iată-Mă” Eu am cunoscut ce înseamnă ca Domnul să spună „Iată-mă”. Domnul a zidit pe dărâmăturile din viaţa mea şi din casa mea şi am cunoscut minunata Lui putere.