CREZUL EVANGHELIC
Ce se înţelege prin credinţă şi crez
Omul nu poate trăi fără credinţă. Orice om are o credinţă. Fiecare acţiune şi faptă omului are în spatele ei o credinţă care a determinat-o şi a sprijinit-o. Această credinţă este produsul conştiinţei omului. Prin intermediul conştiinţei, omul formulează şi uneşte într-o sinteză dorinţele, percepţiile, gândurile, presupunerile şi ideile sale. Această unitate de conştiinţă lăuntrică, omul o simte ca o convingere proprie şi îi este specifică în mod individual numai lui. Un alt om, în acelaşi aspect al vieţii, poate avea alte convingeri. Suma convingerilor lăuntrice a unui om formează credinţa sa. Credinţa, împreună cu modul de manifestare a ei, formează crezul omului. Crezul determină motivaţiile lăuntrice şi stă la baza hotărârilor şi deciziilor specifice acţiunilor sau faptelor sale. Iată de ce omul nu poate trăi fără credinţă în nici un aspect al vieţii.
Numai credinţa fundamentată pe adevăr este bună
În cele spuse mai sus, nu am vorbit decât despre ce este în general o credinţă. Acum trebuie să spunem ceva despre criteriile de apreciere şi de diferenţiere a credinţelor. Orice om ştie că nu toate convingerile sale lăuntrice sunt corecte. Prin urmare nu orice credinţă este bună. În cele ce urmează, pornim de la faptul că cel mai mare dat al omului este viaţa pe care o trăieşte într-o lume reală. Numai credinţele care ţin cont de toată realitatea şi ocrotesc viaţa în toată complexitatea ei, sunt credinţe bune. O astfel de credinţă este fundamentată pe adevăr, şi îi spunem credinţă adevărată. Opus acesteia, o credinţă care nu ia în calcul toate aspectele realităţi şi vieţii, este o credinţă falsă. Avem deci o credinţă adevărată sau falsă în funcţie de înţelegerea corectă a realităţi şi raportarea corectă la toate cerinţele vieţii. Vom continua cu alte criterii de diferenţiere a credinţelor.
Credinţa religioasă
Un caz aparte de credinţă este credinţa privitoare la divinitate. Ce crede omul despre Dumnezeu, respectiv: convingerea că Dumnezeu există, că a creat Universul, că toate aspectele vieţii îşi au originea în El, etc. Toate acestea formează convingerile religioase a omului şi îi spunem credinţă religioasă. Ca exemplu, aici putem da credinţa creştină, budistă, sintoistă, confucianistă, mahomedanistă, etc.
Diferenţe de crez în credinţa creştină
Ne vom ocupa acum numai de criterii de diferenţiere în cadrul credinţei creştine, cu menţiunea că diferit nu înseamnă în mod obligatoriu fals. Creştin, înseamnă, cel ce aparţine lui Christos (Fapte 11.26b). Deci, credinţa creştină este credinţa celor ce aparţin lui Christos. Aici se ridică întrebarea: Ce ştim şi de unde ştim despre Christos? Despre Christos cunoaştem din Biblie, din tradiţii şi din istorie. Unii presupun că atât Biblia cât şi tradiţia, oferă în egală măsură inspiraţie sigură pentru credinţă. Despre aceştia spunem că au o credinţă creştină tradiţională. Exemple în acest sens avem: catolicii, ortodocşii, etc. Alţii, au protestat la o serie de tradiţii promovate de biserică, în special în evul mediu, şi consideră că Biblia este suficientă pentru definirea credinţei. Aceştia se bazează pe afirmaţia din 2 Timotei 3:16-17 “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”. În acest caz vorbim despre o credinţă creştină protestantă. Dintre aceştia amintim: luterani, calvinişti, etc.
Crezul evanghelic
O nuanţă aparte a unei credinţe bazată numai pe Sfânta Scriptură este faptul că mesajul central al Bibliei este Evanghelia. Evanghelie însemnă Vestea Bună că Dumnezeu ne dă viaţa veşnică prin credinţa în Fiul Său ISUS Christos. Primele patru cărţi a Noului Testament descriu viaţa şi învăţătura de bază a Domnului ISUS. Ele se numesc Evanghelii şi au stat alături de epistolele Noului Testament la baza formării Bisericii Primare. Astfel, în Evanghelii şi epistole, fără a exclude învăţătura Vechiului Testament, găsim elementele de bază a crezului creştin. O credinţă astfel întemeiată o numim credinţă evanghelică. Dintre aceştia amintim: metodişti, baptişti, penticostali, etc. Totalitatea convingerilor ce susţin credinţa evanghelică, alături de formele de manifestare individuală şi socială pe care o presupun, se numeşte crez evanghelic. O notă aparte a crezului evanghelic îl constituie accentul pus pe caracterul personal al credinţei. Fiecare om, în mod individual, trebuie să cunoască adevărul care-l pune la baza credinţei sale. Prin educaţie se pot comunica elementele de bază ale credinţei adevărate dar nu pot fi moştenite.
Crezul evoluează odată cu îmbogăţirea cunoaşterii adevărului
După cum se vede din descrierea de mai sus, putem vorbi despre o evoluţie a credinţei şi prin urmare a crezurilor. Este corect să vorbim de o evoluţie a credinţei? Găsim răspuns la această întrebare, pornind de la afirmaţiile Domnului ISUS din Ioan 16:12 “Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta”. Înţelegem de aici că ucenicii se aflau într-un proces de înţelegere treptată a adevărurilor divine. La nivelul înţelegerii lor, Duhul Sfânt a transmis prin ei învăţătura Noului Testament şi i-a călăuzit la înfiinţarea Bisericii primare.
De o înţelegere mai profundă a Scripturii am beneficiat în cursul istoriei prin contribuţia părinţilor bisericii şi a generaţiilor următoare. Adesea cu preţul vieţii lor, ei au proclamat şi păstrat adevărul Evanghelic. Un astfel de crez, însoţit cu o astfel de mărturie a schimbat istoria vremurilor în care au trăit.
În cursul istoriei, Biserica prigonită la început de stat a ajuns să domine statul
Din păcate, crezul lor care la început a fost respins de stat, în final, a ajuns subjugat de puterile politice şi religioase ale vremii. Crezul nu a mai rămas alegerea individuală a fiecăruia, ci la naştere statul hotăra crezul supuşilor săi. Cu timpul, Biserica a ajuns să domine chiar şi statul, devenind totalitară în special în perioada evului mediu. Adevărul pe care ar fi trebuit să şi-l însuşească conştiinţa prin înţelegere, era hotărât acum de altcineva din afară, fără libertatea de a face vreo schimbare. Numai oamenii specializaţi ai bisericii aveau voie să citească şi să interpreteze Scriptura. Inchiziţia a devenit marea ameninţare pentru orice abatere de la dogmele sau tradiţiile bisericii. Au existat până şi condamnări la moarte a celor care şi-au permis să citească singuri Biblia. În lipsa accesului la învăţătura biblică, este normal să se fi stabilizat un climat de stagnare a credinţei.
Reforma a renunţat la tradiţiile nebiblice şi a accentuat crezul fundamentat numai pe Scriptură
Pe la anul 1500, valul celor care luptau să iasă de sub corsetul religios a crescut. Mai întâi au ieşit de sub dominaţia bisericii câteva state. La început Anglia, urmată pe rând de mai multe state europene. Apoi indivizi ocrotiţi de stat, desigur după ce mai înainte multe vieţi au fost sacrificate. Ieşirea de sub autoritatea papală s-a făcut pe două direcţii. Mai întâi Renaşterea, promovând reîntoarcerea la ideile de bază a umanismului din cultura grecească. Apoi Reforma, prin renunţarea la tradiţiile bisericii şi reîntoarcerea la învăţătura Scripturii. Biblia a fost declarată ca singura sursă de inspiraţie pentru credinţă, urmată de un protest la orice tradiţii bisericeşti şi în special la iertarea păcatelor prin indulgenţe. Dictonul Reformei a fost “Sola Scriptura”, adică “Singură Scriptura” , alături de “Mântuiţi numai prin credinţă”. Asistăm astfel la o schimbare a crezului şi putem urmări evoluţia lui. Această nouă înţelegere a lucrurilor a dus la formarea crezului protestant.
Neoprotestanţi au reintrodus botezul adulţilor, ca în Noul Testament
Pe la anul 1600, anabaptişti au adus în atenţie valoarea botezului individual. Ei au pornit de la faptul că în tot Noul Testament nu există nici un caz explicit de botez al copiilor mici. Bisericile tradiţionale argumentau botezul copiilor pe baza practicilor tradiţionale introduse după anul 300, în timpul împăratului Constantin cel Mare. Totodată, ei susţineau că anumite texte biblice cum ar fi cel din Fapte 16:14-15: „… Lidia, vânzătoare de purpură, din cetatea Tiatira, era o femeie temătoare de Dumnezeu, şi asculta. Domnul i-a deschis inima, ca să ia aminte la cele ce spunea Pavel. După ce a fost botezată, ea şi casa ei, ne-a rugat şi ne-a zis: „Dacă mă socotiţi credincioasă Domnului, intraţi şi rămâneţi în casa mea …””, ne dau dreptul să presupunem că acolo ar fi fost şi copii mici. Neoprotestanţi au renunţat la credinţa bazată pe presupuneri şi au început să întemeieze Biserici formate numai din oameni care s-au botezat ca adulţi. Totodată, ei au susţinut că, pe plan politic, biserica trebuie să se separe de stat şi că satul trebuie să asigure fiecărui om deplină libertate de conştiinţă în ce priveşte alegerea credinţei pe care o practică.
Trezirile spirituale au redescoperit darurile Duhului Sfânt, care, în final, au ajuns să fie practicate, în mod curent, în crezul penticostal
Între anii 1700-1800 au apărut mai multe valuri de trezire spirituală care au pus accentul pe sfinţirea vieţii şi separarea bisericii de lume (de oameni care trăiau în păcat şi fără Dumnezeu). În toate trezirile spirituale care s-au cunoscut în acest timp au început să se manifeste, pe o scară mai mică sau mai mare, darurile Duhului Sfânt. Astfel, nu se cunoaşte nici o trezire spirituală în care să nu fi existat anumite forme de manifestare a darurilor spirituale.
În jurul anului 1900 a apărut o mişcare specială de redescoperire a lucrării Duhului Sfânt în viaţa bisericii şi a individului. Cei care au preluat în special o parte a acestor idei şi manifestări au format crezul penticostal. Accentul lor s-a pus atunci pe botezul cu Duhul Sfânt şi vorbirea în limbi.
Darurile Duhului Sfânt au ieşit din matca penticostală, aducând un val carismatic
După anul 1950 în mai multe biserici din lume, inclusiv în bisericile catolice, a început să se pune tot mai mult accentul pe darurile Duhului Sfânt (în greacă: dar = carisma). Aceasta a dus la o reînnoire şi restaurare a slujirii în biserică prin darurile Duhului Sfânt, cu accent crescând pe laudă şi închinare. Grupurile de credincioşi care au preluat aceste noi direcţii a slujirii în biserică, au fundamentat crezul carismatic.
Proporţiile mari a acestei mişcării a alarmat Biserica Catolică, astfel că Papa a hotărât ocrotirea grupurilor carismatice în sânul bisericii, creând condiţii interne şi specifice de manifestare a închinării. Datorită reacţiilor împotrivitoare din multe biserici, grupuri tot mai multe de credincioşi s-au separat şi au format biserici carismatică.
Este de menţionat faptul că în sânul mai multor biserici tradiţionale şi protestante, după 1980 au apărut noi valuri de trezire spirituală. Accentul a fost pus pe o mai profundă predare a vieţii şi o manifestare reală a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa personală. Cu toate împotrivirile existente, grupuri cu nuanţă carismatică şi servicii de laudă şi închinare cu manifestarea darurilor Duhului Sfânt au crescut tot mai mult. Ele au contribuit la activarea credinţei şi la o slujire plină de devotament, ceea ce a atras după sine ocrotirea lor în biserică.
Trezirile spirituale ce au loc la ora actuală în lume au o nuanţă carismatică
Este de remarcat şi faptul că în mai multe părţi din lume, în special în Africa şi America de Sud unde au loc treziri spirituale, misionari descriu manifestarea lucrării lui Dumnezeu în forma pe care o întâlnim în Biserica Primară. Este o sete de Cuvânt, convertiri în masă, servicii aproape zilnice de laudă şi închinare, oameni care vin pe jos de la mari distanţe, rugăciune şi post de mai multe zile pe săptămână, adâncă pocăinţă şi dorinţa de sfinţire a vieţii, însoţite de călăuziri speciale prin Duhul Sfânt sau de semne şi minuni.
Concluzie
Această scurtă descriere a evoluţiei înţelegerii Cuvântul lui Dumnezeu în istorie, a credinţei creştine şi a asimilări treptate a descoperiri lucrărilor Duhului Sfânt, ne justifică să vorbim de o evoluţie a crezului. În acelaşi timp, Dumnezeu şi Cuvântul Său, este acelaşi în veac (Isaia 40.6). Este progresivă numai asimilarea adevărului de către fiecare om. Omul şi crezul lui au evoluat spre înţelegerea Celui ce „este Acelaşi, ieri, azi şi-n veci” – Evrei 1:12; 13:8.
În concluzie, a crede şi aţi fundamenta un crez, este aceiaşi problemă pentru toţi oameni din toate timpurile: « să cunoşti adevărul ca să fii liber ». (Ioan 8.32). Credinţa are nevoie de adevăr, claritate, de o minte cinstită şi de un caracter curat. Acesta este mediul lăuntric în care se formează convingerile unitare şi dobândeşti libertatea spiritului. Îndoiala, confuzia şi neştiinţa distrug elementele de consolidare a convingerilor lăuntrice şi prin urmare slăbesc puterea credinţei.
Zalău, Ianuarie 2008
Constantin JOLDEŞ