Crede în înţelepciunea şi dragostea lui Dumnezeu – Zac Poonen

 

Dumnezeu a avut planuri măreţe pentru Adam şi Eva atunci când i-a creat. Însă aceste planuri nu au putut fi împlinite, în afară de faptul că au fost puşi la test. Aşa că El a pus în mijlocul grădinii un pom atrăgător cu fructe seducătoare care se numea pomul cunoaşterii binelui şi răului. Şi a interzis lui Adam şi Evei să mănânce din el. Falimentul lui Adam şi al Evei în Eden a fost în primul rând un faliment al credinţei. Credinţa este încredinţarea totală a personalităţii umane în Dumnezeu, cu totală încrederea în perfecta Lui înţelepciune, dragoste şi putere. Eva a eşuat în a avea o astfel de încredere în Dumnezeu şi a fost de aceea ispitită de Satan în a nu asculta de porunca lui Dumnezeu. Satan i-a sugerat Evei că ar exista un punct slab în înţelepciunea lui Dumnezeu în a nu le permite să mănânce din acel pom. Dumnezeu nu-i dăduse nici un motiv lui Adam de ce pomul era interzis. Credinţa nu are nevoie niciodată de un motiv pentru a asculta de Dumnezeu. Raţiunea noastră este aceea care cere să ştie motivul mai întâi. Ascultarea de Dumnezeu trebuie să fie întodeauna ascultarea credinţei şi nu ascultarea motivului.

 

 

Pavel a spus că el a fost chemat „să aducă la ascultarea credinţei toate Neamurile” (Romani 1:5). El a spus de-asemeni că „proclamarea lui Isus Hristos a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă” (Romani 16:25,26). Raţiunea nostră este duşmanul credinţei, aşa cum reiese clar din Proverbe 3:5 „Încrede-te în Domnul cu toată inima ta (nu „cu capul”) şi nu te bizui pe înţelepciunea ta.” Înţelepciunea lui Dumnezeu este ascunsă de cel isteţ şi inteligent şi este descoperită de către Duhul acelora care pur şi simplu cred asemeni unor prunci. Isus a spus „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor.” (Matei 11:25). Raţiunea este un slujitor bun, însă un stăpân rău; aşa că locul cuvenit dat de către Dumnezeu este acela de slujitor al cugetului în om – cugetul însuşi fiind supus Duhului Sfânt.

 

Dumnezeu nu i-a dat nici un motiv lui Adam de ce nu putea mânca din pomul interzis, pentru că a vrut să dezvolte în Adam credinţa în El. Şi acesta este primul domeniu în care Dumnezeu ne testează şi pe noi. Putem noi să ascultăm de El chiar şi atunci când nu înţelegem de ce ne cheamă să facem ceva? Cum rămâne atunci când Dumnezeu ne cheamă să facem ceva despre care raţiunea noastră ne spune că este fără rost?

 

Când Isus i-a cerut lui Petru să păşească afară din corabie şi să meargă pe apă, acea poruncă era împotriva a tot ce i-a spus raţiunea lui Petru. Dar dacă ar fi ascultat de raţiune, nu ar fi experimentat niciodată acea minune. Am putea numi multe astfel de exemple din Scripuri. Şi aici zace motivul lipsei de putere a multor creştini şi de ce mulţi credincioşi nu experimentează niciodată lucrările supranaturale ale lui Dumnezeu în vieţile lor. Ei trăiesc prin raţionament şi nu prin credinţă.

 

Credinţa este de-asemeni o încredere totală în dragostea lui Dumnezeu. Satan i-a sugerat Evei că Dumnezeu nu îi iubeşte îndeajuns şi că de aceea a păstrat acel fruct minunat în afara zonelor permise. Dacă Eva ar fi trăit prin credinţă şi nu prin raţionament, i-ar fi răspuns „Bine, Satan, eu nu înţeleg de ce Dumnezeu ne-a spus să nu mâncăm din acel pom. Dar sunt sigură de un singur lucru – că Dumnezeu ne iubeşte foarte mult; şi aşa că sunt sigură că El nu ne-ar opri nici un lucru bun. Dacă El ne-a interzis acest fruct, trebuie să existe un motiv foarte bun pentru aceasta, care are în vedere binele nostru.” Acesta ar fi fost răspunsul credinţei. În schimb, ea a cedat minciunii Diavolului. Doar scutul credinţei în dragostea perfectă a lui Dumnezeu pentru noi „poate stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău” (Galateni 6:16).

 

Toate descurajările şi depresiile sunt rezultatul trăirii prin raţionament şi nu prin credinţă. Toată anxietatea şi frica îşi au radăcinile în aceiaşi cauză. Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi – să fim ispitiţi să ne îndoim de dragostea Lui, atunci când El retrage de la noi „sentimentele” manifestării prezenţei Lui cu noi – pentru ca noi să fim puternici în credinţă şi apoi să ajungem la locul de maturitate unde El îşi poate împlini scopul Lui prin noi.

 

Dumnezeu a creat acel pom al cunoştinţei binelui şi răului atractiv, pentru că doar aşa Adam şi Eva ar fi putut fi testaţi. Vor respinge ei ceva aşa de atractiv, în favoarea lui Dumnezeu? Sau îl vor respinge pe Dumnezeu şi vor alege ce le face lor plăcere? Aceasta este alegerea pe care o întâmpinăm şi noi în momentele de ispită. Şi de aceea Dumnezeu a îngăduit ca ispita să fie aşa de atrăgătoare. Doar atunci când respingem vreun lucru interzis, care este cu adevărat atractiv, şi înspre care ne simţim grozav de atraşi şi despre care ştim că ne poate da plăcere, putem dovedi că-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima.

 

Şi aşa dovedim credinţa noastră în dragostea perfectă a lui Dumnezeu – crezând că ceea ce Dumnezeu ne-a interzis, a făcut-o în dragoste desăvârşită pentru binele nostru. Astfel, fiecare ispită de a păcătui şi de a nu asculta de Dumnezeu, devine o încercare a credinţei noastre. Să trăieşti prin credinţă este să crezi că fiecare poruncă a lui Dumnezeu a venit dintr-o inimă a dragostei desăvârşite care doreşte tot binele pentru noi.

 

Când Dumnezeu a dat israeliţilor cele zece porunci, Moise le-a spus „Dumnezeu a venit să vă pună la încercare” (Exod 20:20). În Deuteronom 33:2,3 ni se spune „la dreapta lui Dumnezeu era focul Legii pentru ei. Da, (aceasta dovedeşte că) El iubeşte popoarele.” Vor crede ei că acest foc al Legii era dovada dragostei lui Dumnezeu pentru ei? Acesta era examenul? Acolo unde Eva a falimentat să se-ncreadă în Dumnezeu, israeliţii au falimentat de-asemenea şi nici ei nu s-au supus poruncilor.

 

Însă, exact aici a biruit Isus. El a trăit prin credinţă. Fiecare ispită pe care i-a adus-o Satan în pustie a fost combătută de simplul răspuns „Este scris…”. Isus a trăit în ascultare de fiecare cuvânt al lui Dumnezeu.

 

Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat în dragoste desăvârşită pentru om şi Isus l-a ascultat în credinţă. Astfel, El a devenit un Înaintaş pentru noi. Dacă este să slujim oamenii lui Dumnezeu în mod eficace, este esenţial ca şi noi să trăim prin credinţă – şi să ne manifestăm credinţa prin ascultare totală de poruncile lui Dumnezeu. Doar aşa putea fi exemple altora.