UNITATEA BISERICII - 2

UNITATEA BISERICII - 2

 

„Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi noi suntem una, Eu în ei, şi Tu în Mine; - pentruca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” (Ioan 17:21-23).

 

Unitatea și integritatea se spijină pe trei picioare, ca scaunul cizmarului: sfințenie, dragoste și adevăr.

 

Sfânt, la modul absolut, este epitetul lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:8). Sfințenia este însușirea celui Sfânt, calitatea de bază a lui Dumnezeu, natura Lui esențială. El nu face decât ceea ce este bine. Nu doar că nu iubește răul, nici nu este ispitit, nici nu face niciun rău. Aceasta înseamnă că niciodată nu săvârșește vreun păcat. De aici decurge slava unică pe care o are ca Dumnezeu, adevărata slavă pe care a avut-o Domnul ISUS, ca Fiul lui Dumnezeu: „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” (Ioan 1:14). Aceasta este slava pe care o dă Dumnezeu copiilor Săi: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2:6).

 

Sfințenia omului are două aspecte indispensabile:

 

Mai întâi, există făgăduința biblică a sfințeniei pe care o dă Dumnezeu celor care cred că ISUS este Fiul lui Dumnezeu care a murit în locul lor, pentru păcatele fiecăruia. Aceasta este sfințenia pozițională, „socotită” datorită credinței, primită ca un dar nemeritat, prin harul divin (1 Corinteni 1:2, Evrei 10:10;14). Așa a primit dreptul de a intra în cer tâlharul de pe cruce (Luca 23:39-42). Este mântuirea prin credința în ISUS.

 

Apoi, urmează un proces continuu de sfințire a vieții (2 Corinteni 7:1). Pentru cei care sunt preocupați de biruința asupra fiecărui păcat, sunt sfințiți prin adevăr (Ioan 17:17), prin Duhul Sfânt (1 Petru 1:2), prin rugăciune (1 Ioan 1:9), și prin jertfa și mijlocirea Domnului ISUS (1 Ioan 2:1-2).

 

Scopul final al sfințirii țintește integrarea în Împărăția eternă a lui Dumnezeu a tuturor sfinților care trăiesc în unitate în Biserica lui Hristos: „Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui…” (1 Petru 2:9). Sfințenia trebuie să fie angajamentul indispensabil al oricui vrea să facă parte din poporul răscumpărat al lui Dumnezeu, și deci, a fiecărui membru al Bisericii Harul: „Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evrei 12:14).

 

Constantin JOLDEȘ

Zalău, 3.12.2015

. . .

 

Reflecții despre sfânt și sfințenie

 

Sfințenia este procesul progresiv prin care creștem treptat în asemănarea cu Hristos (2 Corinteni 3:18). În esență, începe refacerea chipului lui Dumnezeu în om (Geneza 1:26-27; Romani 8:29). La modul practic, sfințirea înseamnă biriunța asupra fiecărui păcat. Aceasta era slava lui Hristos din Ioan 1:14:  „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.” În acest sens, sfințirea este debutul slavei adevărate a omului. Omul va avea slava finală când va sta față-n față cu Dumnezeu în cer „Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” (1 Ioan 3:2). Slava omului înseamnă sfințirea dusă până la capăt (2 Corinteni 7:1).

 

Exemplu

„Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23).

Unii candinați la admiterea în facultate, dacă luau note peste 5, dar erau sub limita de admitere, spuneau că au reușit, dar fără loc! Ei n-au loc nu pentru problemele rezolvate, ci pentru cele nerezolvate!

Oamenii morali sunt acei „sfinți” care condideră că au reușit. Scriptura spune că nimeni n-a reușit perfecțiunea numai prin puterea voinței proprii (Galateni 5:7b), fără Hristos și fără puterea Duhului Sfânt. Ei nu sunt desăvârșiți și de aceea au nevoie de Hristos pentru zonele nedesăvârșite (Romani 3:23), adică sunt „sfinți” care au reușit fără loc, din cauza păcatelor nerezolvate!

 

Sfințenia este viața trăită în ordinea ei desăvârșită. Păcatul distruge ordinea normală a vieții.

 

Edenul a fost începutul vieții trăită în sfințenie. Atunci omului îi plăcea să se întâlnescă în răcoarea dimineții cu Dumnezeu. Voiau și puteau avea o relație sfântă, aveau același fel de viață sfână, era posibilă o părtășie sfântă. Aceasta este adevărata libertate, libertatea sfântă. Răul nu-și făcuse apariția și părtășia era posibilă.

 

Dumnezeu era liber să nu dorească răul. El știa ce este răul fără să-l experimenteze, dar omul nu. Curiozitatea l-a făcut pe om să cadă în ispita celui Rău. Astfel, a înlocuit ordinea sfână a vieții cu libertatea celui Rău de a impune lucrurilor o ordine proprie. Aceasta este mândria care sfidează ordinea sfântă a binelui și vrea detronarea Celui Sfânt. Vrea o ordine fără final glorios, fără slavă. Mândria confundă slava cu bunul plac, stare pe care o numește libertate; în esență regalitatea propriului sine, care se vrea mai presus de Dumnezeu.

 

Constantin JOLDEȘ

 

. . .