Zac Poonen-Învăţătura lumească nu trebuie tolerată

Învăţătura lumească nu trebuie tolerată - Zac Poonen

 

În Apocalipsa 2:14,15, îngerul bisericii din Pergam a fost mustrat pentru că permitea oamenilor să înveţe doctrine care duceau biserica în lumesc şi într-o atitudine libertină faţă de păcat. Poate că el însuşi era un om bun, dar a permis altora să porpovăduiască doctrina lui Balaam. Deci el era cel vinovat.

 

Domnul îi consideră pe bătrânii bisericilor responsabili de garantarea faptului că, în biserică, nu se permite nicio predicare care să-i facă pe oameni să trateze cu uşurinţă păcatul. Există „o învăţătură care conduce la evlavie” (la o viaţă evlavioasă, christică) şi numai ea singură este „învăţătura sănătoasă” (1 Timotei 6:3). Orice altă învăţătură este nesănătoasă, într-o măsură mai mare sau mai mică. De ce permite acest bătrân astfel de învăţături libertine în biserica lui? Probabil că el niciodată nu i-a corectat în ceva pe fraţi şi pe surori pentru că a dorit să aibă o reputaţie de frate smerit şi blând. Dacă-i aşa, el a căutat propria onoare mai mult decât binele bisericii. „Smerenia” şi „blândeţea” sunt virtuţi pe care trebuie să le învăţăm din exemplul lui Isus, aşa cum El Însuşi ne-a îndemnat să facem (Matei 11:29). Altminteri, putem ajunge la o înţelegere falsă cu privire la ceea ce ele înseamnă. Smerenia şi blândeţea lui Isus nu L-au oprit să-i alunge afară din templu pe schimbătorii de bani, sau să-l certe pe Petru cu vorbe grele ca: „Înapoia Mea, Satano”, când Petru a predicat o doctrină falsă, potrivit căreia Isus ar fi trebuit să evite crucea (Matei 16:22,23).

 

 

Satana îl poate folosi chiar şi pe un frate bun ca Petru să conducă biserica în rătăcire. Pentru că acel frate poate vorbi în adunări într-un asemenea mod încât să dilueze cuvântul crucii. O astfel de predicare trebuie întotdeauna recunoscută drept vocea lui Satan – pentru că în acest mod Satan poate devia o biserică din direcţia pe care Dumnezeu doreşte să o ia. Una din cele mai mari responsabilităţi pe care noi le avem ca bătrâni ai bisericii este să determinăm direcţia în care biserica noastră ar trebui să meargă. Nu trebuie să fie direcţia lumii şi a compromisului. Nici direcţia fariseismului şi a legalismului. Ci trebuie să fie calea crucii – direcţia voii lui Dumnezeu.

 

De obicei, predicatorii de felul lui Balaam au o mare putere sufletească şi pot avea o influenţă nesănătoasă asupra oamenilor dintr-o biserică. Predicatorii care au o personalitate omenească puternică îi copleşesc totdeauna pe ceilalalţi şi îi împiedică să fie conectaţi la Hristos ca şi Cap al lor. În acelaşi timp, ei îi influenţează pe ceilalţi într-un asemenea mod încât îi deviază de la adevărata spiritualitate către o religiozitate lumească, superficială.

 

Când un predicator n-a înţeles ce înseamnă să-şi dea morţii puterea lui sufletească, el îi va conecta pe credincioşi la el însuşi, iar nu la Hristos Capul. Credincioşii îl vor admira şi îl vor urma pe predicator, dar ei nu vor birui niciodată păcatul sau lumea din viaţa proprie. E o diferenţă colosală între puterea duhovnicească şi puterea sufletească şi noi trebuie să avem capacitatea de a discerne între cele două. O persoană poate deţine o cunoaştere foarte mare a Bibliei şi un dar al vorbirii. Ea poate fi chiar foarte ospitalieră cu fraţii şi surorile şi să-i ajute în multe moduri practice. Dar dacă el îi leagă pe oameni cu el însuşi şi nu cu Hristos, atunci el va fi o piedică în zidirea Trupului lui Hristos. Preducatorii de felul lui Balaam sunt fericiţi să primească daruri de la alţii (Numeri 22:15-17). Un dar ne poate orbi privirea (Proverbe 17:8) şi ne îndatorează faţă de oameni, astfel încât noi devenim sclavii lor. Acest lucru ne poate împiedica să spunem adevărul lui Dumnezeu şi să-i corectăm pe binefăcătorii noştri. Un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să rămână întotdeauna liber. „Voi aţi fost cumpăraţi cu preţ; nu vă faceţi robi ai oamenilor!” (1 Corinteni 7:23). Învăţătura lui Balaam a înflorit în biserica din Pergam, deoarece bătrânul de acolo devenise un rob al oamenilor.

 

Învăţătura lui Balaam are în ea două părţi. Petru le-a menţionat pe amândouă în 2 Petru 2:14,15 – lăcomie şi adulter. Isus a spus că cine iubeşte banii ÎL URĂŞTE PE DUMNEZEU, şi cel care ţine la bani ÎL DISPREŢUIEŞTE PE DUMNEZEU (Citeşte cu atenţie Luca 16:13). Dacă nu învăţăm acest lucru în mod clar, învăţătura lui Balaam va înflori în biserica noastră şi fraţii şi surorile vor fi iubitori şi iubitoare de bani. Dar dacă e să învăţăm ceea ce Isus ne-a învăţat, trebuie să fim mai întâi noi înşine eliberaţi din strânsoarea banilor. Este mai uşor să fim eliberaţi din mânie şi din poftirea cu ochii, decât să fim eliberaţi din strânsoarea banilor. Numai printr-o luptă continuă putem birui acest rău.

 

Am înţeles noi oare că „iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele” (1 Timotei 6:10)? În timp ce mânia şi poftirea cu ochii sunt în mod clar recunoscute ca rele, iubirea de bani nu este considerată aşa. Şi astfel mulţi sunt înrobiţi banilor, fără să-şi dea seama că prin aceasta ei Îl urăsc şi Îl dispreţuiesc pe Dumnezeu. Marea majoritate a aşa-numiţilor „lucrători creştini permanenţi” sunt înrobiţi iubirii de bani ca şi Balaam. Ei vizitează casele bogate ale credincioşilor bogaţi pentru că ştiu că vor primi daruri de la ei. Şi astfel gurile lor sunt închise când aceşti oameni bogaţi şi influenţi ar trebui mustraţi pentru păcatele lor. Călătoresc să predice în biserici unde ştiu că vor primi daruri frumoase. Cum pot astfel de predicatori să-I slujească vreodată lui Dumnezeu? Este imposibil. Ei Îi slujesc lui Mamona. Isus a spus că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Există trei calificări esenţiale pentru oricine doreşte să fie un slujitor al lui Dumnezeu, sub noul legământ: (1) Trebuie să fie eliberat de păcat în viaţa lui personală (Romani 6:22). (2) Nu trebuie să caute să placă oamenilor (Galateni 1:10). (3) Trebuie să urască şi să dispreţuiască banii (Luca 16:13). Constant, noi trebuie să ne cercetăm viaţa în aceste trei domenii să vedem dacă ne calificăm sau nu să fim slujitori ai noului legământ. Banii şi lucrurile materiale NU trebuie să ne stăpânească în niciun fel viaţa, dacă vrem să fim eficienţi pentru Dumnezeu. Trebuie de asemenea să urâm să primim daruri pentru că Isus a spus: „Este mai ferice SĂ DAI decât să PRIMEŞTI” (Faptele Apostolilor 20:35). Dacă nu ne eliberăm din strânsoarea banilor asupra viaţii noastre, nu vom putea niciodată să-L iubim pe Dumnezeu sau să-I slujim aşa cum ar trebui; şi nu-i vom putea călăuzi pe alţii să-L iubească pe Dumnezeu; şi nu-i vom putea elibera din învăţătura lui Balaam.

 

Al doilea aspect al învăţăturii lui Balaam este imoralitatea. Această învăţătură îi încurajează pe fraţi şi pe surori să se amestece unii cu alţii în mod liber, fără nicio constrângere morală. Citim în Apocalipsa 2:14 că Balaam a fost acela care le-a încurajat pe fiicele moabite să se amestece nestingherite cu tinerii israeliţi. Acest lucru a condus la o asemenea imoralitate printre israeliţi încât, într-o singură zi, Dumnezeu a ucis 24,000 dintre ei (Numeri 25:1-9). Numai atunci când Fineas a ridicat suliţa împotriva păcatului ca să-i pună capăt, a încetat şi mânia lui Dumnezeu împotriva lui Israel. Când Dumnezeu a văzut acţiunea lui Fineas, a fost aşa de mulţumit încât i-a dat acestuia legământul unei preoţii continue (Numeri 25:11-13). Dumnezeu îi cinsteşte întotdeauna pe aceia care sunt radicali împotriva combinărilor libertine dintre fraţii şi surorile din biserică.

 

Din nou, ca bătrâni ai bisericii, noi trebuie să fim şi aici exemple prin comportamentul nostru personal. Trebuie să fim serioşi în purtarea noastră faţă de surori şi să evităm orice conversaţie frivolă şi inutilă cu ele. Trebuie să fim în mod special precauţi faţă de acele surori care doresc întotdeauna să vorbească cu noi. Dacă adorăm să discutăm cu surorile, suntem incapabili să conducem biserica lui Dumnezeu. Nu trebuie să vorbim NICIODATĂ singuri cu o femeie într-o cameră închisă. Întotdeauna este cel mai bine să consiliem surorile împreună cu soţia altcuiva sau cu un alt frate mai bătrân. Când ucenicii L-au văzut pe Isus vorbind unei femei la fântâna din Samaria, este scris că „se mirau că vorbea cu o femeie” (Ioan 4:27) – pentru că, de obicei, Isus nu vorbea niciodată unei femei singure. El era atent să nu facă nimic care să aibă şi numai o aparenţă de rău. Iată un exemplu de urmat pentru noi toţi.