Zac Poonen-Închinare şi slujire

Închinare şi slujire - Zac Poonen

(Worship And Service)

 

Isaia descrie vedenia pe care a avut-o despre Domnul care l-a smerit în Isaia 6:1-3. L-a văzut pe Domnul pe un scaun de domnie măreţ şi un număr de făpturi îngereşti numiţi serafimi închinându-se Lui. Fiecare serafim avea şase aripi, şi cu patru aripi îşi acopeareau trupurile, iar cu două zburau. Cu alte cuvinte, foloseau patru din aripile lor să se-nchine lui Dumnezeu şi două aripi să-I slujească. Isus a spus femeii samaritene că Tatăl caută închinători. El a răspuns deasemenea ispitei lui Satan cu aceste cuvinte: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” Observaţi aici că închinarea trebuie să se petreacă înainte de slujire. Însă trebuie deasemenea să ne închinăm lui Dumnezeu mai mult decât îi slujim. Cu cât ne închinăm Domnului mai mult, cu atât mai efectivă va fi lucrarea noastră pentru El.

 

 

Închinare înseamnă o predare totală a tot ceea ce suntem şi tot ceea ce avem lui Dumnezeu, şi un complet devotament faţă de Isus. Închinarea este mai mult decât mulţumire şi laudă. Închinarea implică recunoaşterea sfinţeniei şi măreţiei lui Dumnezeu, şi recunoaşterea Lui ca Domn al domnilor şi Rege al regilor. Aceşti serafimi care nu păcătuiseră niciodată nu puteau nici măcar să-L privească pe Dumnezeu. Şi-au acoperit feţele înaintea Lui. Aceasta ne învaţă ceva despre „lumina de care nimeni nu se poate apropia” a sfinţeniei lui Dumnezeu (1 Timotei 6:16). Nu trebuie să gândim cu uşurinţă despre sfinţenia lui Dumnezeu. Este un privilegiu extraordinar că ne este îngăduit să venim înaintea Lui, prin sângele şi justificarea lui Isus Hristos.

 

Când Isaia a văzut toate acestea, a fost profund condamnat. Omul care doar ce rostise „nenorociri” pentru alţii, rosteşte acum una asupra lui însuşi – „Vai de mine.....” (Isaia 6:5)! Nici măcar unul din „Necazurile” rostite pentru alţii fusese în eroare. Însă a fost necesar pentru el ca prooroc al lui Dumnezeu, să meargă singur înaintea lui Dumnezeu şi să vadă păcatul din el însuşi. Aceasta e ceea ce se întâmplă când vedem gloria lui Dumnezeu. Vom vedea în continuare greşelile în ceilalţi şi vom vorbi împotriva lor atunci când suntem chemaţi de Domnul să facem aceasta. Însă, vom vedea păcatul din propriul nostru trup mai întâi.

 

Este necesar ca fiecare pooroc şi predicator care se ridică la amvon şi predică împotriva păcatului, să vadă mai întâi păcatul din propriul lui trup. Dacă nu, el va deveni curând un recidivist. Mulţi creştini nu strigă ca şi Isaia „Vai de mine!”, sau ca Pavel „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?..” (Romani 7:18,24).

 

Isaia a fost condamnat în particular de vorbirea lui. El a zis: „Domne, sunt un om cu buze necurate” (Isaia 6:5). Apoi, unul dintre serafimi a luat un cărbune de pe altar cu ajutorul unui cleşte şi a curăţit imediat buzele lui Isaia. Păcatul care Isaia îl mărturisise a fost iertat imediat. Focul pe care îngerul nu-l putea atinge (ci a avut nevoie de un cleşte pentru a-l lua) a atins buzele lui Isaia. Omul poate primi de la Dumnezeu o ungere pe care nici un înger nu o poate primi.

 

Isaia a avut aici o vedenie atât a scaunului de domnie, cât şi a altarului. Apoi Domnul întreabă „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?”(Isaia 6:8). Isaia răspunde „Iată-mă. Trimete-mă.” Şi noi trebuie să vedem în mod constant atât tronul, cât şi altarul. Trebuie să fim mai întâi doborâţi jos în pământ cu o vedenie despre sfinţenia lui Dumnezeu, şi apoi să fim ridicaţi pentru că sângele de la altar ne-a curăţit. Doar după aceasta vom putea merge înainte slujind pe Domnul. Nu putem merge înainte dacă Dumnezeu nu ne trimite. Dacă mergem fără ca Dumnezeu să ne fi trimis, atunci vom munci în zadar. Mulţi „lucrători creştini” nu au fost trimişi de Dumnezeu. Vreo organizaţie sau vreun om i-a trimis pe câmpul de misiune. Sau poate au mers din proprie iniţiativă. Este uşor să te angajezi în activitate creştină, pentru că nevoia este aşa de mare. Dar dacă vrem roade care vor dăinui întreaga veşnicie, Dumnezeu Însuşi trebuie să ne trimită. Alţi oameni evlavioşi pot confirma chemarea primită de la Dumnezeu – însă ei nu ne pot chema. Dumnezeu a chemat în mod personal pe Saul şi Barnaba în lucrarea Sa. Confirmarea acesteia a venit mai târziu prin alţi prooroci (Faptele Apostolilor 13:1-4). Atunci când Dumnezeu ne cheamă, El ne va spune şi ce să predicăm. El a spus lui Isaia „Du-te şi spune poporului acestuia...” (Isaia 6:9). Dumnezeu este la fel astăzi, precum a fost în zilele lui Isaia. Sub noul legământ, Duhul Sfânt locuieşte în inimile noastre, aşa că acum nu-L auzim pe Dumnezeu cu urechile noastre fizice aşa cum l-a auzit Isaia atunci. Astăzi Îi auzim glasul în inimile noaste. Însă glasul Lui este la fel de clar. Nu am auzit niciodată glasul Domnului clar cu urechile mele fizice şi nu L-am văzut niciodată pe El sau vreun înger cu ochii mei fizici. Însă L-am văzut şi L-am auzit clar în inima mea de multe ori în cursul ultimilor 40 şi ceva de ani. Isus a spus că aceia care au crezut în El fără să-L fi văzut cu ochii lor fizici sunt de fapt mult mai binecuvântaţi decât aceia care-L văd şi cred (Ioan 20:29).

 

Însărcinarea pe care a dat-o Domnul lui Isaia a fost una foarte dificilă. I-a spus „Du-te şi spune poporului acestuia: ,Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea, şi nu veţi pricepe! Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi, şi astupă-i ochii ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine, şi să nu fie tămăduit.” (Isaia 6:9-10). Acesta este versetul pe care l-a citat Isus când explica de ce vorbea oamenilor în pilde (Matei 13:15).

 

Aşa că ce vedem aici? O viziune despre Dumnezeu, o viziune a eului, o viziune a harului care iartă, o viziune a slujirii unse, şi în final, o viziune a rodului (Isaia 6:13). O sămânţă sfântă se va naşte din poporul corupt al lui Iuda. O rămăşiţă va fi ridicată pentru Domnul prin slujirea noastră.