Zac Poonen-O viaţă egoistă duce la moarte spirituală

O viaţă egoistă duce la moarte spirituală - Zac Poonen

 

Nu ne vom bucura niciodată de izbăvirea vieţii noastre de egoism, înainte de a vedea ceva din completa-i corupţie. Haideţi să privim la fiul cel mare (pilda din Luca 15), pentru că el întruchipează, probabil mai bine ca oricine altcineva în Biblie, stricăciunea cumplită a vieţii egoiste. Fiul mai tânăr din pildă este de obicei considerat cel mai rău dintre cei doi. Însă, uitându-ne cu mai multă atenţie la fiul cel mare vom descoperi că în ochii lui Dumnezeu el era la fel de rău, dacă nu chiar mai rău. Este adevărat că nu a comis aceleaşi păcate ca fratele său. Însă inima lui era profană şi concentrată pe sine.

 

 

Inima umană este prin esenţă identică în oricare individ. Când Biblia descrie inima umană ca înşelătoare mai presus de altele şi deznădăjduit de rea (Ieremia 17:9), se referă la fiecare copil al lui Adam. Realizările civilizaţiei, lipsa oportunităţii de a comite păcat, educaţia potecţionistă se poate să ne fi ţinut de la căderea în păcate mai grosolane în care alţii au căzut. Însă, nu putem să ne considerăm, pentru acest motiv, mai buni ca ei. Pentru că, dacă am fi avut de înfruntat aceleaşi constrângeri ca şi ei, am fi sfârşit, fără îndoială, săvârşind aceleaşi păcate. Acesta poate fi un adevăr umilitor de admis pentru noi, însă este adevărat. Cu cât mai curând acceptăm acest fapt, cu atât mai curând vom experimenta izbăvire. Pavel recunoaşte că nimic bun nu locuieşte în trupul său (Romani 7:18). Acela a fost primul lui pas înspre libertate (Romani 8:2).

 

Oamenii privesc la înfăţişarea exterioară şi numesc pe unii buni şi pe alţii răi. Însă Dumnezeu, care se uită la inimă, vede toţi oamenii în aceiaşi condiţie. Biblia ne arată totala depravare a oamenilor. Luaţi spre exemplu Romani 3:10-12: „Nu există nici un om drept (şi în cazul în care vom crede că aceasta este o exagerare, continuă să spună) nici măcar unul! Nu există nici unul în stare să înţeleagă! Nu există nici unul care să-L caute pe Dumnezeu! Toţi s-au îndepărtat, toţi s-au stricat. Nimeni nu face ceea ce este folositor, nici măcar unul! Romani 3:10-20 este o examinare retrospectivă a vinei întregii umanităţi – atât a nereligioşilor, cât şi a religioşilor. În Romani 1:18-32 avem o descriere a “fiului cel tânăr “ – omul extrem de imoral şi nelegiuit. În Romani 2 avem descrierea “fiului cel mare”, omul religios care este la fel de mult un păcătos. După ce a înfăţişat aceste două categorii de oameni, Duhul Sfânt continuă spunând că ambele sunt la fel de vinovate. Nu există nici o diferenţă între unii şi alţii. Omul este într-adevăr complet depravat, şi dacă Dumnezeu nu s-ar apleaca să facă ceva pentru el, sigur nu ar rămâne nici o nădejde pentru el.

 

Fiul cel mare (Luca 1:25-32) poate fi luat să simbolizeze un lucrător creştin. Dacă tatăl din pildă este un fel de Dumnezeu , ar fi legitim să considerăm fiul ca un tip de creştin activ – pentru că-l vedem în pildă venind acasă după o zi de muncă în ogoarele tatălui. Nu era un tânăr leneş, stând acasă şi bucurându-se de bogăţia tatălui. Era unul care a muncit din greu pentru tatăl său, unul care aparent şi-a iubit tatăl mai mult decât fratele său mai tânăr – pentru că la urma urmei, el n-a plecat de acasă şi n-a risipit averea tatălui, ca cel din urmă. A fost aparent mult mai devotat, dar de fapt, aşa cum vom vedea, la fel de egoist ca fratele lui mai mic. Este ilustraţia credinciosului activ în lucrarea Domnului şi aparent plin de devotament pentru Domnul său, dar totuşi fixat pe el însuşi.

 

Dumnezeu a creat această lume cu anumite legi încorporate în el. Dacă acele legi sunt încălcate, atunci va exista pagubă de vreun fel sau rănire. Luaţi de exemplu această lege: Dumnezeu a orânduit ca pământul să graviteze în jurul soarelui. Dacă pământul ar avea o voie a lui proprie şi s-ar hotărî într-o zi să nu mai fie centrat în jurul soarelui, ci se va roti doar în jurul axei sale, atunci nu vor mai exista anotimpuri şi foarte curând toată viaţa pe pământ ar dispărea. Iar moartea va intra. În acelaşi fel, Adam a fost creat să fie centrat în Dumnezeu. Ziua în care l-a refuzat pe Dumnezeu ca Centrul lui şi a ales să fie centrat în el însuşi – aceasta este sugerată în decizia lui de a mânca din pomul pe care Dumnezeu l-a interzis – a murit, aşa cum a zis Dumnezeu că se va întâmpla.

 

Avem aici o lecţie pentru noi: în măsură în care viaţa nostră creştină şi slujirea sunt centrate în noi înşine, în aceeaşi măsură vom experimenta moarte spirituală – în ciuda faptului că suntem născuţi din nou sau în ciuda fundamentalismului nostru. Şi complet inconştient, vom contribui de-asemenea la moartea spirituală a altora. Putem avea o reputaţie de lucrători pasionaţi şi zeloşi pentru Tatăl (probabil cum a avut şi fiul cel mare), dar se prea poate să merităm încă mustrarea Domnului: “Ştiu faptele tale; că îţi merge numele că trăieşti şi eşti (creştin) activ, dar eşti mort” (Apocalipsa 3:1 – LB). Aceasta este o posibilitate tragică, însă periculoasă în lucrarea creştină. Mulţi, ca lucrătorul creştin, trăiesc pe urma reputaţiei care şi-au creat-o pentru ei înşişi. Admiraţ de alţii, el este de multe ori inconştient de faptul că Dumnezeu îl vede, într-o, cu totul altă lumină. Nefiind niciodată eliberat el însuşi de viaţa egoistă, el este incapabil să elibereze pe alţii – chiar dacă predică foarte frumos! Şi astfel, nouă tuturor, ne este dată o avertizare în pilda fiului cel mare.

 

Deseori Dumnezeu îngăduie să vină în viaţa nostră vremi de greutăţi, pentru a scoate la suprafaţă eul nostru corupt, astfel încât vom începe să ne vedem aşa cum suntem în realitate. Este destul de uşor pentru noi să ne considerăm spirituali atunci când circumstanţele noastre sunt uşoare. Când nu avem probleme de abordat, când nu ne irită nimeni, când lucrurile merg strună şi colegii de serviciu sunt simpatici, ne putem înşela singuri privitor la adevărata stare a inimii noastre. Dar stai să vezi când vine un coleg care ne enervează, sau un vecin care ne deranjează tot timpul, cum furnirul spiritualităţii dispare. Atunci eul nostru se va manifesta în toată urâţenia lui.

 

Aceasta s-a întâmplat cu fiul cel mare. Când fratele său mai mic a fost onorat, s-a supărat. Nimeni nu s-a gândit că acest fiu mai mare poate să se comporte aşa iritat. A părut o persoană aşa de plăcută tot timpul. Însă până atunci nu a avut de înfruntat aşa tensiuni. Acum, se arăta adevăratul lui caracter. Nu provocarea acelui moment l-a făcut răutăcios. Nu. Provocarea nu a făcut decât să aducă la suprafaţă ce a fost înlăuntrul lui tot timpul.

 

Amy Carmichael a spus: “O ceaşcă plină cu apă dulce, nu poate vărsa nici măcar un strop de apă amară, oricât de brusc ar fi zdruncinată.” Dacă din vieţile şi de pe buzele noastre iese apă amară, este pentru că a fost acolo tot timpul. Nu provocarea sau iritarea ne fac amari sau carnali. Ele doar aduc la suprafaţă ce este înlăuntru. Şi ar trebui sa-i fim adânc mulţumitori lui Dumnezeu că a îngăduit astfel de vremi să vină în viaţa noastră, pentru a ne vedea depravarea propriei naturi. Dacă nu ar fi existat aceste ocazii, nu vom fi realizat niciodată că există o fântână de corupţie înlăuntrul nostru, şi că nimic bun nu locuieşte în noi.

 

Aceasta ne învaţă de-asemenea, că reprimarea nu este biruinţă. Un individ poate exploda de mânie într-o situaţie dificilă, în timp ce altul (cu puţin mai multă stăpânire de sine), într-o situaţie similară, poate va fierbe în sinea lui, fără să-i scape vreun pic de abur prin buze! În ochii oamenilor, cel de-al doilea poate să aibă o reputaţie pentru blândeţe. Însă Dumnezeu, Care vede inimile, ştie că ambii au fiert înlăuntru şi-i considera la fel de răi. Diferenţa în conduita exterioră nu este decât o diferenţă în temperament, care nu contează la Dumnezeu. Dacă reprimarea ar însemna biruinţă, atunci cred că vânzătorii ar fi printre oamenii cei mai asemeni ca Hristos pe care i-am întâlnit vreodată! Indiferent de cât de mult le pun clienţii la încercare răbdarea, ei încă îşi păstrează o atitudine amabilă faţă de ei, de dragul afacerii – chiar dacă probabil fierb înlăuntru! Nu. Reprimarea nu este biruinţă. Dumnezeu nu vrea doar să ne înfăţişăm eliberaţi şi spirituali – ci să fim într-adevăr eliberaţi. Paul spune: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2:20). Acesta este punctual în care vrea să ne aducă Dumnezeu.