Zac Poonen-Un păcat neînsemnat şi un păcat grav

Un păcat neînsemnat şi un păcat grav - Zac Poonen

 

Luaţi în vedere cum Dumnezeu a respins pe unii care au comis ceea ce noi am numi „un păcat neînsemnat” şi cum a acceptat şi a binecuvântat pe unii care au comis ceea ce noi am numi „un păcat grav”.

 

Să luăm mai întâi exemplul împăratului Saul. El a comis ceea ce noi am numi „un păcat neînsemnat”. În loc să omoare TOATE oile lui Amalec, aşa cum i-a zis Dumnezeu, el a omorât doar oile slabe şi a păstrat oile bune pentru a le oferi ca jerfă lui Dumnezeu. Tu l-ai fi condamnat pe Saul pentru o astfel de greşeală? Poate că nu. Dar Dumnezeu l-a pedepsit – şi destul de aspru! I-a luat de sub stăpânire regatul.

 

 

Pe de altă parte să luăm în considerare ce a făcut regele David. A comis adulter cu nevasta unui om care era plecat din oraş (luptând în armata lui David). Şi apoi, pentru a-şi acoperi păcatul, David a pus ca bărbatul să fie ucis pe câmpul de luptă şi apoi a luat de nevastă pe femeie. Ce ai face unui om asemeni lui David? Probabil l-ai trimite în iad imediat. Însă Dumnezeu nu a făcut aşa. Căile Lui nu sunt căile noastre. Căile lui Dumnezeu nu pot fi înţelese de raţionamentul nostru uman. Noi separam oamenii în funcţie de binele sau răul care-l fac. Însă Dumnezeu îi separă ţinând seama dacă ei sunt mândrii (şi nesinceri) sau smeriţi (şi sinceri). Aşa că Dumnezeu l-a acceptat pe David, după ce l-a pedepsit pentru acel păcat.

 

Dumnezeu chiar face referinţă la David ca fiind un om după inima Lui, care a slujit scopului lui Dumnezeu în generaţia sa (Faptele Apostolilor 13:22,36). Sfârşitul lui David nu a fost la fel ca al lui Saul pentru simplul motiv că a fost smerit.

 

Observând creştini şi lideri creştini care au căzut, am constatat o diferenţă. Dumnezeu permite ca unii să fie descoperiţi, dar nu alţii. Unii, a căror crime sunt foarte neînsemnate (în ochii oamenilor), sunt daţi în vileag şi umiliţi în faţa tuturor. Pe când alţii (se întâmplă să cunosc confindenţial, au comis păcate cu mult mai grave), NU sunt scoşi deloc la iveală. Şi nu numai că Dumnezeu le acoperă falimentele, ci chiar îi binecuvintează şi îi foloseşte în mare măsură!

 

Toate acestea ni se par nedrepte. Dar nu este aşa. De ce Dumnezeu face lucrurile aşa? Pentru că El nu este fariseic, ca majoritatea liderilor religioşi! El separă oamenii în categorii ca „Smerit” şi ”Mândru” şi nu în categorii ca ”cei care au făcut bine” şi ”cei care au făcut rău”.

 

Aceasta este ce ne dă mare speranţă şi încurajare nouă tuturor. Dacă Dumnezeu ar separa oamenii la fel cum o facem noi, atunci ar trebui să trăim în frică constantă de teamă ca nu cumva să ajungem din greşeală în grupul greşit – pentru că toţi facem greşeli şi lucruri nepotrivite – cel puţin accidental, dacă nu intenţionat.

 

Oamenii sunt destul de duri cu noi atunci când facem ceva rău. Dar slavă Domnului, că nu trebuie să tratăm cu oameni nemiloşi. Ci avem de-a face numai cu Dumnezeu, Creatorul nostru milostiv (Evrei4:13).

 

Dacă trăim întodeauna înaintea lui Dumnezeu în smerenie, niciodată socotindu-ne mai buni ca alţii, ci recunoscând întodeauna că suntem cei mai mari dintre păcătoşi; dacă nu căutăm niciodată să stăpânim peste alţii şi nu cautăm niciodată să apucăm ceva pe pământ (nici chiar măcar o lucrare); dacă suntem dispuşi să umblăm ”a doua milă”; şi dacă gata să iertăm pe aceia care ne-au făcut cel mai mare rău, atunci Dumnezeu ne va acoperi eşecurile şi va continua să ne binecuvânteze, orice ar crede oamenii despre noi sau orice ne-ar face.