Zac Poonen- Suferinţele lui Hristos

Suferinţele lui Hristos - Zac Poonen

 

Ce a vrut să spună Pavel prin „Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica” (Coloseni 1:24)

 

A fost ceva care lipsea în suferinţele lui Hristos? Sigur că nu. El a strigat pe cruce „S-a sfârşit” . Atunci ce a vrut Pavel să spună prin aceea că a trebuit să împlinească ce lipsea suferinţelor lui Hristos?

 

Isus a avut două feluri de suferinţe – una externă (fizică); cealaltă lăuntrică (spirituală). Suferinţele Lui exterioare au început cu intensitate mică crescând în Nazaret şi s-au sfârşit în mare durere pe Calvar – şi majoritatea acestor suferinţe au fost vizibile de către alţii. Însă suferinţele lăuntrice au fost invizibile şi necunoscute de alţii.

 

 

Doar un mic procent de creştini în aceste 20 de secole au avut de suferit în exterior (trupeşte) de dragul evangheliei. Însă orice credincios este chemat să împărtăşească suferinţele lăuntrice ale lui Hristos.

Care sunt aceste suferinţe lăuntrice? Pavel a spus că el a tânjit după „părtăşia suferinţelor Lui” (Filipeni 3:10).

 

Opusul suferinţei este plăcere. Când suntem ispitiţi să păcătuim, avem de ales – fie să dăruim plăcere trupului ori să îi permitem să sufere. Aceasta este adevărat chiar şi atunci când suntem ispitiţi într-o privinţă minoră, sau când suntem ispitiţi să rostim un cuvânt urât cuiva care ne-a rănit. Hristos NICIODATĂ nu a ales calea împlinirii dorinţelor trupului nici măcar odată (vezi Romani 15:3). El a ales întodeauna calea suferinţei în trup. De aceea nu a păcătuit niciodată. Dacă alegem această cale pentru noi înşine, ne este promis în Cuvânul lui Dumnezeu că şi noi vom înceta să păcătuim (1 Petru 4:1,2). Acolo unde este scris „Hristos a suferit în trup” înseamnă că Hristos a spus întodeauna „Nu” propriei Lui voinţe (Ioan 6:38).

 

Isus nu s-a rugat nici măcar odată să fie salvat de suferinţa fizică şi moarte. Dar s-a rugat „cu strigăte puterinice şi cu lacrimi (Evrei 5:7) către Tatăl Său să fie salvat de „moartea spirituală”. Moartea spirituală este moartea care vine ca rezultat al păcătuirii (Ezechiel 18:4) – şi a păcătui în esenţă înseamnă „să faci voia ta în loc de voia lui Dumnezeu”. Isus întodeauna şi-a negat voia Lui proprie şi a făcut voia Tatălui Său. Aşa că strigătul Lui „S-a sfârşit” de pe cruce a însemnat două lucruri: în primul rând, a însemnat că a terminat ispăşirea pentru toate păcate oamenilor. În al doilea rând a însemnat că a terminat de înfruntat întregul şir de ispite de a păcătui (posibile pentru rasa lui Adam) şi le-a biruit pe toate. A fost „ispitit în toate lucrurile ca şi noi” (Evrei 4:15) şi „a suferit în trup” cu fiecare dintre acele ispite şi totuşi nu a păcătuit NICIODATĂ.

 

Astăzi, suntem chemaţi să avem părtăşie cu Domnul nostru în aceste suferinţe lăuntrice ale Lui şi să biruim „după cum şi El a biruit” (Apocalipsa 3:21) şi „să nu mai păcătuim” (1 Corinteni 15:34; 1 Ioan 2:1).

 

Deci, atunci când Pavel vorbeşte despre „împlinirea a ceea ce lipseşte suferinţelor lui Hristos” (Coloseni 1:24) ce spunea de fapt era că el nu (chiar şi la vârsta de 63 de ani când a scris Coloseni) a împlinit încă întregul şir de suferinţe în trup pe care Hristos le-a terminat în 33 ˝ ani. Dar Pavel a vrut să împlinească toate aceste suferinţe. Spune acolo de asemenea că a vrut să treacă prin toate aceste suferinţe „de dragul Trupului lui Hristos”. El ştia că sub noul legământ, acesta era singurul mod prin care putea da viaţă bisericii. „Aşa cum, în noi lucrează moartea, în voi va lucra viaţa.” (2 Corinteni 4:12). La fel suntem şi noi chemaţi să slujim Trupul lui Hristos (vezi de asemenea şi 2 Corinteni 1:4-8). Trebuie mai întâi să suferim în trup în viaţa noastră privată şi să biruim păcatul. Apoi, cuvintele pe care le rostim vor avea autoritate spirituală.

 

La sfârşitul predicii de pe munte, este scris că Isus a învăţat „ca unul care avea autoritate” (Matei 7:28, 29). Acest verset este tradus în traducerea THE MESSAGE astfel: „Era evident că Isus trăia tot ce spunea – total contrast faţă de liderii religioşi! Aceasta a fost cea mai bună învăţătură pe care a auzit-o mulţimea vreodată.”

 

Cea mai bună învăţătură pe care o putem da altora este aceea care vine prin puterea primită de la Dumnezeu atunci când suntem devotaţi să suferim în trup în momentele de ispită – atunci când trăim ce predicăm. Isus mai întâi a FĂCUT, şi APOI a învăţat (Fapte 1:1). Haideţi să facem şi noi la fel.

 

Cel ce are urechi de auzit, să audă.