Zac POONEN - Principiile slujirii

alt

Disponibilă în limbile română şi engleză


Titlul cărţii în limba engleză este: Principles of Serving God,

postată pe pagina de WEB: http://www.cfcindia.com/


Drept de autor – Zac Poonen (1999)
Această carte este sub incidenţa dreptului de autor pentru a preveni abuzurile.
Este interzisă retipărirea sau traducerea acestei cărţi fără permisiunea scrisă a autorului.

Sunt permise totuşi descărcarea şi tipărirea acestui material
în condiţiile în care se va utiliza pentru distribuţia
GRATUITĂ, în condiţiile în care NU se vor face
MODIFICĂRI, în condiţiile în care vor fi menţionate
NUMELE ŞI ADRESA AUTORULUI
şi în condiţiile în care această notă de drept de autor
este inclusă în fiecare listare.

Pentru mai multe informaţii privind ediţia în limba română, vă rugăm să contactaţi:
Editura ALFA SOFTWARE Zalău, Judeţul Sălaj, ROMÂNIA
450098 - Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl. A27, Parter
Telefon/Fax: +40-260-662.112 sau 612.777
E-mail:
Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea.
Web: harulzalau.ro

sau, direct autorul:

Zac POONEN
16 DaCosta Square,
Bangalore - 560084, India
Webpage: http://www.poonen.org/zac
sau
Christian Fellowship Centre
40 DaCosta Square
St. Thomas Town
Bangalore - 560084, Karnataka, India
Phone: +91-80-25477103, Fax: +91-80-41251291
Webpage:
www.cfcindia.com



Textele biblice sunt scrise între ghilimele, cu caractere
italice
şi sunt citate din versiunea Dumitru Cornilescu.

Celelalte citate biblice, care nu sunt scrise cu caractere italice,
sunt parafrazări contextuale utilizate de autor (Nota trad.).





Zac POONEN


Principiile slujirii




CUPRINS


Capitolul 1

Principii ale slujirii lui Dumnezeu

Capitolul 2

Dumnezeu are nevoie de bărbaţi

Capitolul 3

Câteva adevăruri importante pe care le-am învăţat







Capitolul 1

Principii ale slujirii lui Dumnezeu


Mesaj transmis liderilor creştini evanghelici la conferinţa All-India despre
„Pregătirea pentru misiunea şi conducerea bisericii”
- 17 decembrie 1997



Aş dori să deschidem Cuvântul lui Dumnezeu la Apocalipsa, capitolul 4.

După ce, în capitolul 1, Domnul i-a dat lui Ioan o descoperire a Persoanei Sale, El i-a dat, în capitolele 2 şi 3, o viziune pătrunzătoare cu privire la starea multora din bisericile care erau în acea parte a lumii. După cum ştiţi, multe dintre acele biserici erau într-o stare de decădere foarte avansată. Apoi, în capitolul 4 cu versetul 1, Domnul îi spune: „Suie-te aici!”. Ce cuvinte încântătoare sunt acestea!

Când vedem starea lucrurilor din jurul nostru şi ne întâlnim cu probleme, la care nu avem vreo soluţie, este atât de plăcut să-L auzim pe Domnul spunându-ne: „Vino mai sus! Vino şi priveşte lucrurile din punctul Meu de vedere – şi nu de la nivelul de jos, pământesc, de la care ai privit aceste lucruri până acum”. Cred că aceste cuvinte: „Vino mai sus!” trebuie să le auzim încontinuu.

Pavel spunea: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3:13,14). El a auzit chemarea de a veni mai sus şi, oricât de sus ajungea, nu era niciodată automulţumit de nivelul său.

Pericolul în conducerea creştină este că noi stăm atât de mult înaintea oamenilor. Suntem aclamaţi. Acum avem deja şi acoperire mass-media. Avem titluri şi ranguri ataşate numelor noastre! Ce ar mai putea să ne lipsească?! Vă voi spune: „Avem nevoie să ne apropiem de inima lui Dumnezeu! Avem nevoie să mergem mai sus!”

Dumnezeu nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de un slujitor. Nu l-a creat pe Adam fiindcă avea nevoie de un savant. Iar pe voi şi pe mine nu ne-a creat fiindcă avea nevoie de slujitori sau savanţi. El are milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe Adam pentru ca, în primul rând, acesta să poată avea părtăşie cu El. Acesta este motivul pentru care legea pentru Adam NU era: „Şase zile să lucrezi şi a şaptea zi să te odihneşti”. Nu. Acea poruncă a venit mai târziu, prin Legea lui Moise.

Adam a fost creat în a şasea zi. Aşa că PRIMA zi a vieţii lui, a şaptea zi pentru Dumnezeu, dar prima pentru Adam – a fost o zi de odihnă şi de părtăşie cu Creatorul său. Abia după această zi, a părtăşiei cu Dumnezeu, trebuia Adam să Îl slujească în grădină, pentru următoarele şase zile.

Când uităm această ordine, când uităm că părtăşia cu Dumnezeu trebuie tot timpul să aibă loc înainte de ieşirea noastră în via Lui pentru a-L sluji, atunci ratăm scopul primar al creării noastre şi al răscumpărării noastre.

Putem fi atât de acaparaţi de nevoile din jurul nostru, mai ales într-o ţară ca India, încât nu ne mai rămâne timp pentru părtăşia cu Dumnezeu. Poate simţim că aceasta e o pierdere de vreme, când există atâtea nevoi în jurul nostru! Dar ce rezultat are munca a cărei motivaţie este numai nevoia? Abundenţă de muncă, poate, dar rezultatele vor fi de slabă calitate. Statisticile sunt înşelătoare. Aţi auzit, probabil, o zicală care spune că există trei tipuri de minciuni – minciunile negre, minciunile albe şi statisticile! Statisticile sunt, deci, înşelătoare. Gruparea „Martorii lui Iehova” are statistici, mormonii au statistici; şi aceste grupări sunt dintre acelea, care au cea mai mare creştere numerică astăzi în lume. Toţi au statistici în aceste zile, dar Isus niciodată nu Şi-a făcut griji în privinţa statisticilor.

Au fost perioade în viaţa mea, când am trecut prin anumite crize. Una a fost în perioada tinereţii, când am căutat să-L slujesc pe Domnul, dar cu toate că cunoşteam Cuvântul am constatat că eram lipsit de putere! Aşa că m-am rugat Domnului să mă boteze cu Duhul Sfânt – pentru a fi îmbrăcat cu putere de sus. Ştiu că sunt puncte de vedere diferite cu privire la acest lucru – şi nu încerc să conving pe nimeni. Vreau să spun doar, că eram născut din nou şi botezat în apă, dar din viaţa mea nu curgeau „râuri de apă vie”. Ştiam, însă, că Isus a promis tuturor celor ce vor crede în El că din viaţa lor vor curge râuri de apă vie şi niciodată nu vor fi seci; însă eu constatam, de multe ori, că eram secat. Chiar dacă cunoşteam Cuvântul şi chiar dacă predicam, eram fără vlagă. Foarte des slujirea mea înaintea Domnului era, ca şi cum ai pompa cu o pompă manuală. Ştiţi ce înseamnă aceasta – pompezi, iarăşi pompezi şi ies câţiva picuri de apă. Ceea ce iese nu seamănă deloc cu un râu. Totuşi vedeam că Isus spunea clar: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”.

Tot ce vă pot spune este că L-am căutat pe Dumnezeu şi El S-a întâlnit cu mine. Această întâlnire a schimbat direcţia vieţii mele. Nu am trecut în biserica Penticostală. Nu mă consider penticostal sau carismatic; dar Dumnezeu S-a întâlnit cu mine şi m-a umplut cu Duhul Lui cel Sfânt.

Apoi, după câţiva ani, am ajuns la o altă criză a vieţii mele. A fost o criză de autenticitate, în care se ridica problema dacă ceea ce predicam altora era, într-adevăr, în adâncul fiinţei mele, o realitate; de asemenea, dacă esenţa mesajului, cu care păream să fiu încărcat când vorbeam înaintea oamenilor, era sau nu o sarcină reală, pe care o purtam cu-adevărat în inima mea.

În urmă cu aproape 28 de ani am ţinut la Deolali primul nostru Congres „All-India” pe teme de Evanghelizare. Am prezentat acolo o lucrare pe care am pregătit-o dinainte în scris. Eram tânăr, având doar 30 de ani, şi ştiţi cum e când suntem tineri. Vroiam să-i impresionez pe toţi şi lucrarea mea era impresionantă, pentru că am lucrat la ea, din greu. Eram invitat ca vorbitor la conferinţe pe teme de sfinţirea vieţii în Australia, în Singapore şi în alte părţi. Peste tot, căutam să-i impresionez pe oameni.

Apoi, odată Domnul mi-a vorbit şi m-a întrebat: „Tu vrei să impresionezi oamenii sau vrei să-i ajuţi?”. Eu i-am răspuns: „Doamne, eu vreau să-i ajut. Atunci Domnul a spus: „Atunci nu mai încerca să-i impresionezi.” Ca urmare am ajuns la un moment al vieţii, în care a trebuit să recunosc: „Doamne, viaţa mea lăuntrică nu corespunde cu ceea ce predic.” În exterior aveam o mărturie bună din partea oamenilor. Dar viaţa interioară a gândurilor mele şi atitudinile mele – atitudinea mea faţă de bani – nu erau după modelul lui Isus. Îl proclamam pe Hristos cu gura, dar Duhul lui Hristos nu era la conducerea vieţii mele interioare, a gândurilor mele. A trebuit să fiu cinstit cu Dumnezeu în legătură cu această problemă.

Eu am ajuns la convingerea că primul pas înspre Dumnezeu este sinceritatea.

Pe atunci eram deja destul de cunoscut. Scriam cărţi care aveau o largă circulaţie, aveam o emisiune săptămânală la radio şi eram invitat la tot felul de evenimente. Într-o zi, Domnul a vorbit inimii mele şi m-a întrebat: „Eşti gata să stai pe scenă înaintea acelei mulţimi, care te respectă, şi să le spui că nu eşti autentic, că nu eşti sincer?”. Am spus: „Da, Doamne! Nu îmi pasă ce cred oamenii despre mine. Vreau ca tu să lucrezi în viaţa mea. Îţi cer un singur lucru: ca viaţa mea interioară să corespundă cu ceea ce predic”.

Aceasta i-am cerut Domnului în urmă cu douăzeci şi trei de ani. Dumnezeu S-a întâlnit cu mine din nou. El îi răsplăteşte pe aceia, care Îl caută cu sârguinţă; mi-a spus: „Vino mai sus”.

Pentru toţi cei douăzeci şi doi de ani care au trecut de atunci, părtăşia cu Dumnezeu a devenit cel mai de preţ lucru din viaţa mea. Mi-a schimbat viaţa, îndepărtând din ea toată descurajarea şi depresia.

Am găsit secretul umblării cu Dumnezeu şi slujirea mea s-a umplut de bucurie! Nu mai este seacă!

Toată slujirea ta depinde de umblarea ta personală cu Dumnezeu. Adu-ţi aminte, când Isus se afla în casa Mariei şi a Martei. I-a spus Martei: „Eşti îngrijorată şi apăsată de atât de multe lucruri!”. De ce era îngrijorată Marta? Erau acolo nevoi de acoperit, iar ea Îl slujea pe Isus într-un mod altruist, făcând sacrificii, muncind din greu în bucătărie – nu pentru ea însăşi, ci pentru Domnul şi pentru ucenicii Lui. Ce slujire mai mare ar fi putut face? A fost total altruistă în ceea ce a făcut! Nu a făcut-o pentru bani sau pentru un salariu, aşa cum slujesc azi mulţi lucrători creştini. Nu. Nu făcea nimic pentru sine! Şi totuşi Domnul îi spune: „Eşti apăsată de atât de multe lucruri!”. Ea credea că Maria era cea egoistă, stând acolo la picioarele Domnului fără să lucreze nimic, doar ascultând. Dar Isus a spus: „Acesta este lucrul important. Acesta este SINGURUL LUCRU necesar”.

Există o parafrazare frumoasă a versetului 1 Corinteni 4:2, care spune: „Cel mai important lucru pentru un slujitor este ca el să facă numai ceea ce îi spune stăpânul lui”. Aceasta a adus atât de multă odihnă inimii mele! Ce am de făcut, când văd o lume plină de nevoi? Să mă îngrijorez şi să mă frământ, fiind complet absorbit de nevoie? În creştinătate sunt o mulţime de manipulatori care doresc să mă pună la lucru. Dar eu îi spun Domnului: „pe Tine vreau să Te aud”. Sunt o mulţime de Marte, care mă vor critica spunând: „Nu-ţi pierde vremea ascultând, când o lume plină de nevoi piere în păcat”.

În mod sigur trebuie să luăm aminte la nevoile lumii. Isus a spus: „Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş”. Trebuie să luăm aminte la nevoi, şi trebuie să le atragem atenţia şi altora asupra nevoilor. Da. Dar chemarea trebuie să vină neapărat de la Dumnezeu, nu de la om. Pentru mine aceasta a fost o descoperire.

Isus a stat în Cer vreme de patru mii de ani, timp în care lumea zăcea murind în nevoia de un Mântuitor. Nimeni nu L-a putut presa să plece din Cer înainte de timpul hotărât de Tatăl, „dar când a venit împlinirea vremii” El a venit. Când a venit pe Pământ, a aşteptat vreme de treizeci de ani făcând scaune şi bănci – timp în care lumea zăcea muribundă! Doar nevoia în sine nu a L-a mobilizat. Când, însă, a venit momentul potrivit, Tatăl a spus: „Du-te”. Şi El S-a dus, şi a făcut mai mult în trei ani şi jumătate decât ar fi putut face alţii în trei mii de ani. Cea mai importantă caracteristică a unui slujitor NU este alergatul în cât mai multe locuri pentru Dumnezeu, ci ascultarea glasului Său. Este dificil să asculţi.

În anii tinereţii eram într-o adunare, unde studiam Scriptura, posteam şi ne rugam regulat. Eram învăţaţi să avem în fiecare dimineaţă un „timp de linişte” – un obicei bun, pe care îl recomand tuturor. Totuşi, în ciuda acestor multe ore aparent petrecute în prezenţa Domnului, oamenii erau încă supărăcioşi, dificili, înclinaţi înspre a critica şi a judeca pe alţii, suspicioşi şi având amărăciune în viaţa lor. Ceva era greşit undeva. Pe de altă parte, uneori am avut ocazia să petrec zece sau cincisprezece minute cu un om evlavios şi să mă simt inspirat şi provocat. Puteţi să vă imaginaţi atunci, ce ar însemna să petreceţi zece sau cincisprezece minute cu Însuşi Dumnezeu? Cum se face atunci, că niciunul dintre noi nu eram schimbaţi? Domnul mi-a arătat, că de fapt nu petreceam timp cu El în acel „timp de linişte”. Petreceam timp cu mine însumi. Studiam doar o carte – şi nu exista vreo diferenţă, în ce priveşte studiul, dacă cartea din faţa mea era Biblia sau o carte de chimie. Nu petreceam timp cu Dumnezeu – ascultându-L pe El. Eu doar studiam o carte!

În privinţa Mariei, Isus a spus că: „un singur lucru trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună” (Luca 10:42), şi anume să asculte. Din ascultare decurg toate celelalte lucruri şi aceasta este o cale foarte eficientă de a-L sluji pe Dumnezeu, fiindcă ascultând, El este Acela care îţi poate spune ceea ce trebuie să faci!

Tatăl I-a spus lui Isus ceea ce are de făcut. Odată Isus a fost îndemnat de Duhul să meargă pe jos 80 de kilometri de la Galilea până în ţinutul Tirului şi al Sidonului, dincolo de graniţele Israelului. Nu ştiu câte ore i-a luat să parcurgă acel drum – probabil o zi întreagă. Acolo a întâlnit o femeie dintre neevrei a cărei fiică era posedată de un demon. El a scos afară acel demon, arătând ucenicilor marea credinţă pe care a avut-o acea femeie când a cerut doar fărâmiturile ce cădeau de la masa copiilor. Apoi S-a întors în Galilea. Acesta a fost modul în care a trăit Isus. A fost în stare să străbată tot drumul acela pentru UN singur suflet. Lucrarea aceasta nu a fost impresionantă din punct de vedere statistic! Însă a fost făcută în ascultare de voia lui Dumnezeu.

Isus a slujit în acest mod timp de trei ani şi jumătate, iar la sfârşitul acelei perioade El a spus Tatălui: „Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). A împlinit El toate nevoile care erau în lume – în India, în Africa? Nu. Însă a terminat lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl; şi nu Şi-a dorit să stea pe Pământ nici măcar cu o zi mai mult. De asemenea, apostolul Pavel a putut spune la sfârşitul vieţii că: „mi-am isprăvit alergarea”.

În Trupul lui Hristos, tu ai o anumită chemare, iar eu am alta, diferită de a ta. Însă indiferent de chemarea individuală, trebuie să înţelegem ceea ce vrea Dumnezeu de la fiecare dintre noi. Una din cauzele asurzirii faţă de vocea lui Dumnezeu este lipsa de autenticitate care există in vieţile noastre – lipsa de sinceritate şi prefăcătoria.

Fariseii nu au putut auzi ceea ce spunea Isus, pentru că trăiau o viaţă de prefăcătorie. Ei dădeau altora impresia că erau evlavioşi, aşezându-se în fruntea oamenilor ca lideri şi savanţi ai vremii lor. Dacă l-aţi fi întâlnit pe Petru sau pe Ioan, cu patru sau cinci ani înainte ca ei să se fi întâlnit cu Isus şi i-aţi fi întrebat: „Petru, Ioan, aţi putea să-mi spuneţi numele vreunui om evlavios pe care îl cunoaşteţi?”, foarte probabil că ar fi menţionat numele unui fariseu, care era un lider în sinagoga locală la acea vreme. Aceasta le era înţelegerea, că oamenii care studiau Scriptura, posteau, se rugau, purtau cutii mici cu versete din Scriptură pe frunţile lor şi arătau atât de sfinţi şi atât de pioşi erau cu adevărat evlavioşi. Deci vă puteţi imagina şocul, pe care l-au avut, când L-au auzit pe Isus etichetându-i pe acei lideri din sinagogă ca pe o adunătură de ipocriţi care candidează la un loc în Iad.

Când Isus Şi-a ales ucenicii, nu a ales nici măcar unul din vreo şcoală biblică. În acele zile la Ierusalim exista o şcoală biblică condusă de Gamaliel, dar Isus nu S-a dus să-Şi aleagă ucenicii de acolo. El i-a luat de pe marginea lacului Galileii - oameni needucaţi – şi i-a făcut apostolii Săi. Apoi, aceştia au scris cărţi pe care acum seminariile biblice le dau ca material de studiu cursanţilor pentru obţinerea unui doctorat în teologie! Nu este acesta un fapt uimitor? Eu cred că Petru însuşi nu ar fi fost în stare să dobândească vreo diplomă la seminarele noastre teologice. Probabil că singurul dintre ucenici, care ar fi fost în stare să obţină o astfel de diplomă, era Iuda – cel mai deştept şi mai abil membru al grupului.

De ce i-a ales Isus pe asemenea oameni? Pentru că erau oameni deschişi şi gata să-L asculte. Câtă agitaţie a fost când aceşti bărbaţi simpli au intrat în vreo sinagogă şi au predicat! Ei nu predicau mesajele de rutină, pe care oamenii le auzeau mereu. Ei erau prooroci; şi oamenilor nu le-au plăcut niciodată proorocii. În istoria de o mie cinci sute de ani a Israelului, cum spunea Ştefan, „pe care dintre prooroci nu i-au persecutat?”

Acei apostoli nu erau vorbitori diplomaţi. Erau prooroci; şi eu cred că ţării noastre i-ar fi de folos câţiva prooroci în aceste vremuri, astfel încât să putem auzi ce ne spune Dumnezeu, căruia nu Îi pasă de ceea ce este mare şi însemnat în ochii oamenilor.

Nu sunt împotriva conferinţelor, cum e şi aceasta, în care ne-am adunat noi acum. Însă, de mai bine de douăzeci de ani am încetat să mai merg la astfel de conferinţe. Refuz orice invitaţie de acest fel. Ştiu că aceste întâlniri te pot face renumit. Ai priză la publicul larg şi eşti mediatizat; dar am descoperit, în timp ce călătoream prin satele din ţara noastră, unde se află momentan ponderea chemării mele la slujire, căci oamenii care muncesc efectiv nu sunt la o conferinţă ca aceasta. Ei sunt necunoscuţi şi sunt acolo, afară, în acele sate. Ei nu pot vorbi englezeşte şi în mod sigur nu ştiu să ţină o cuvântare; dar sunt plini de Duhul Sfânt, îl iubesc pe Domnul şi ies în afară, aducând suflete pierdute la Hristos. Slavă lui Dumnezeu pentru astfel de oameni! În schimb, alţii îşi organizează misiuni şi devin cunoscuţi ca lideri de misiune, obţinând cinstirea din partea oamenilor. Mulţi dintre aceia, care sunt primii acum, vor fi ultimii când va reveni Isus. Aşa că este bine pentru noi să fim smeriţi. Este bine pentru noi să ne vedem propria micime. Poate că, totuşi, nu suntem aşa de mari în ochii lui Dumnezeu, cum cred alţi creştini despre noi datorită diplomelor şi a titlurilor noastre. Acestea îi pot impresiona pe oameni, dar nu pe Dumnezeu. De fapt, ele nu-l impresionează nici pe diavol. El se teme de un om sfânt, de un bărbat autentic, care este la fel pe dinăuntru ca şi pe dinafară şi care niciodată nu predică ceea ce nu trăieşte la modul practic.

Oamenii mă întreabă: „Frate Zac, de ce nu-i impulsionezi pe creştini să meargă în misiune în India de Nord?” Eu le răspund: „Isus i-a învăţat pe alţii să facă numai ceea ce El Însuşi, mai întâi, a înfăptuit” (vezi Faptele Apostolilor 1:1). Eu nu am trăit niciodată în nordul Indiei. Deci nu pot spune altora să o facă. Nu spun că nu trebuie mers acolo. Spun doar, că eu nu pot predica ceea ce nu fac.

Însă eu nu sunt întregul Trup al lui Hristos. Sunt numai o parte din el. Luat ca mădular separat, eu sunt şi voi fi un membru neechilibrat al Trupului lui Hristos. Singurul om echilibrat, care a umblat vreodată pe Pământ, a fost Isus Hristos. Tu eşti neechilibrat, iar eu la fel. Să nu credem că vreunul din noi este mai mult decât o parte. Fiecare parte este necesară – evanghelistul, învăţătorul, păstorul, proorocul şi apostolul – pentru ca oamenii să fie făcuţi mădulare ale Trupului lui Hristos şi ca acest Trup să fie zidit.

Care este chemarea noastră? Este să facem ca cineva, care nu este membru al Trupului lui Hristos, să devină mădular al acestui Trup. În fond, nu aceasta este oare chemarea noastră? Cred că în această privinţă suntem cu toţii de acord.

De vreme ce Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „Trup”, permiteţi-mi să folosesc pentru exemplificare trupul omenesc. Să zicem că aici pe o farfurie se află un cartof (reprezentându-l pe un necredincios) care trebuie să devină o parte a trupului meu. Cum are loc această integrare? În primul rând prin evanghelizare, adică prin întinderea înspre afară a mâinii şi prin luarea acelui cartof.

Evanghelizarea este întotdeauna prima slujire pentru îndeplinirea acestei sarcini. De aceea eu niciodată nu subestimez valoarea evanghelizării. Ea este nespus de valoroasă pentru mine şi în mod special îi apreciez pe aceia, care sunt angajaţi în această slujire în zăduful şi în murdăria din nordul Indiei. Le citesc cu un viu interes revistele, pe care le primesc acasă periodic şi care mă informează despre slujirea acestor scumpi fraţi ai mei, care muncesc acolo din greu. Când am fost în Nord, am avut ocazia să mă şi întâlnesc cu unii din ei.

Deci aici este mâna mea care ia cartoful de pe farfurie. Acel cartof nu va deveni niciodată parte a trupului meu, dacă „evanghelistul” (mâna mea) nu se întinde înspre afară şi nu face „evanghelizare” (adică nu ia cartoful şi îl pune în gura mea).

Dar oare această acţiune este tot ceea ce am de făcut? Dacă doar ţin acel cartof în gură, va deveni el o parte a trupului meu? Nu. După o vreme se va strica şi va trebui să-l dau afară din gura mea. Acesta este modul, în care unii dintre cei convertiţi putrezesc în unele din bisericile noastre! Ei sunt luaţi înăuntru şi ţinuţi doar în gură!

Este nevoie să se întâmple ceva mai mult cu acel cartof. Trebuie să fie mestecat şi zdrobit de dinţii mei. Atunci cartoful poate să-şi închipuie că tot procesul digestiei s-a încheiat, dar nu, nu s-a încheiat! Cartoful merge în jos în stomacul meu şi acolo constată că o ploaie acidă este turnată fără cruţare peste el. Aceasta e o imagine a slujirii profetice în biserică. Ştim cu toţii că nu este confortabil, când se toarnă acid peste noi. Slujirea gingaşă, prin care am fost ridicaţi de pe farfurie, a fost atât de agreabilă; dar când se toarnă acid peste noi, ceea ce simţim nu este deloc un sentiment plăcut. Acum cartoful este complet zdrobit şi nu mai arată deloc ca un cartof. Însă, în câteva săptămâni, ce să vezi, el a ajuns carne, sânge şi oase – o parte legată organic de trupul meu!

Acum, a cui slujbă a fost cea mai importantă în îndeplinirea acestei sarcini? Care dintre noi are vreo slujire pe care nu ar fi primit-o? Dacă suntem smeriţi, vom mărturisi că fără celelalte mădulare din Trup suntem neechilibraţi. Mâna nu este cu nimic mai importantă decât stomacul. Se completează reciproc. Din păcate, în creştinătate există o permanentă concurenţă între mădulare – mâna îşi clădeşte împărăţia ei, stomacul îşi clădeşte împărăţia lui şi gura şi-o clădeşte pe-a ei! Care este rezultatul acestei concurenţe? Nu un Trup, ci un ”Laborator de Anatomie” cu o gură aici, un stomac dincolo, o mână în altă parte, şi un picior deoparte. Acesta nu este un Trup!

Care este nevoia noastră cea mai stringentă? Da, este adevărat, avem nevoie de instrucţiuni. Dar mai mult decât orice altceva avem nevoie de smerenie. Trebuie să recunoaştem că suntem cu toţii importanţi în egală măsură – fiecare mădular din Trupul lui Hristos; şi marele lider de misiune nu este cu nimic mai de preţ în această slujire ca fratele sărac, care nu vorbeşte bine engleza, dar care iese şi aduce suflete la Hristos. Ei toţi fac parte din acelaşi Trup.

„Vino mai sus” ne spune Domnul, „şi priveşte lucrurile din perspectiva mea.” Lucrurile arată foarte diferit, când sunt privite din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi nu dintr-o perspectivă pământească.

De ce sunt atât de mulţi lucrători creştini care au o părere atât de bună despre ei înşişi? Fii sincer. Ce gânduri ai cu privire la propria ta persoană, când eşti singur cu tine însuţi? Sunt ele gânduri de smerenie, de recunoaştere a faptului că tu prin tine însuţi nu eşti nimic?

Câteodată stau afară şi mă uit la stele. Ştiu că sunt milioane de stele şi că tot Pământul este doar un fir de praf în acest Univers. Atunci spun: „O, Doamne, ce mare eşti! Ce vast e acest Univers! Sunt o astfel de particulă minusculă pe acest fir de praf numit Pământ; şi fiind aici eu pretind să te reprezint pe Tine şi predic oamenilor despre lucruri atât de măreţe. Te rog, ajută-mă să-mi pot estima corect propria persoană!”. V-aş recomanda ca fiecare dintre voi să vorbiţi aşa cu Dumnezeu.

Dumnezeu dă har celor smeriţi. Oricine poate dobândi cunoştinţă, dar numai cei smeriţi pot primi har. Avem nevoie mult mai mare de har decât de cunoştinţă.

M-am gândit la tinerii, care vin la Domnul şi care sunt persecutaţi de familiile lor pentru noua lor credinţă. Ce vede o astfel de persoană, când vine la una din bisericile noastre? Oare vede Duhul lui Isus Hristos acolo? Oamenii din jurul nostru au o impresie aşa de rea despre creştinism!

De multă vreme cred că cel dintâi principiu al unei slujiri eficiente, fie în evanghelizare fie în alt domeniu, se găseşte în Evrei 2:17, unde scrie că Isus „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile”. Vreau să medităm la aceste cuvinte: „S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”.

Cum pot să-i slujesc pe alţii? Trebuie să mă fac ca ei în toate lucrurile. Trebuie să mă cobor la nivelul lor.

De ce nu pot comunica cu o furnică micuţă care mişună pe podea? Pentru că sunt prea mare. Dacă mă duc la acea furnică în formă umană, se va înspăimânta. Singurul mod, în care pot comunica cu ea, este, în primul rând, să mă fac asemenea ei. Singura modalitate de comunicare a lui Dumnezeu cu noi a fost să devină ca noi. Putem înţelege cu toţii acest lucru; dar să ne aducem aminte că în slujirile noastre faţă de alţii – fie într-o biserică locală fie într-o zonă încă neatinsă de Evanghelie – cel dintâi principiu este acesta: să fim făcuţi asemenea lor în toate lucrurile, să stăm unde stau ei, după cum zicea Ezechiel: „Am ajuns (…) la robii de război (…) în locul unde se aflau; şi am rămas acolo (…) în mijlocul lor” (Ezechiel 3:15).

Aceasta înseamnă, de exemplu, să nu vrem să ne ridicăm pe noi înşine deasupra altora în nici un fel. Din această cauză Isus le-a spus ucenicilor Săi să nu îşi ia niciodată vreun titlu ca „Învăţător”, „Părinte”, sau orice alt titlu. De ce? Pentru că un titlu te va înălţa deasupra oamenilor pe care îi slujeşti. Îi vei intimida cu măreţia ta, în loc să fii ca unul dintre ei.

În ciuda unui astfel de avertisment, noi totuşi avem astăzi în creştinătate o mulţime de oameni care au titluri.

Avem impresia că adoptând metodele lumii Îl putem sluji mai bine pe Dumnezeu. Însă nu avem dreptate.

Citim în Vechiul Testament că la un moment dat Filistenii au capturat Chivotul Legământului lui Dumnezeu. Însă au avut o problemă cu el, aşa că l-au trimis înapoi pe un car cu boi. După câţiva ani, David, când s-a hotărât să mute Chivotul, s-a gândit: „Uite, asta-i o idee bună. Modalitatea, prescrisă de Lege, de transportare a Chivotului pe umerii leviţilor e-n regulă pentru distanţe scurte, dar pentru distanţe lungi metoda Filistenilor se vede clar că e mai bună”. Aşa că a pus şi el Chivotul pe un car cu boi. Ştiţi ce s-a întâmplat mai departe. Boii s-au împiedicat şi Uza şi-a întins mâna pentru a sprijini Chivotul. Dumnezeu S-a aprins de mânie şi l-a lovit pe loc cu moartea pe Uza, pentru că el nu era un levit. Dumnezeu nu a fost de acord să-Şi schimbe metodele. Atunci David a fost extrem de deranjat; dar de unde a început totul? A început atunci când David i-a imitat pe filisteni. Apoi a survenit moartea.

Tragedia morţii vine de fiecare dată când imităm lumea prin adoptarea metodelor ei, şi anume, când bisericile creştine sunt conduse prin metode manageriale, specifice societăţilor comerciale, şi când factorul financiar devine primordial în lucrarea creştină.

Este bine să ne întrebăm pe noi înşine: oare biserica sau organizaţia pe care o conducem ar supravieţui şi în condiţiile, în care ar înceta să mai intre bani în contul ei? Ori s-ar nărui totul din cauza lipsei banilor? O lucrare autentică a lui Dumnezeu se poate folosi de bani, dar nu devine niciodată dependentă de bani. Ea va fi dependentă numai de Duhul Sfânt.

Biblia spune că Duhul este gelos (Iacov 4:5) – gelos atunci când altceva sau altcineva Îi ia locul de drept în Biserică. Acel altceva poate fi muzica. Eu nu sunt împotriva muzicii. Cred că trebuie să avem în bisericile noastre muzica de cea mai bună calitate, fără să imităm, însă, lumea. Dar nu e voie să depindem de muzică.

De exemplu, dacă credem faptul că la sfârşitul unei întâlniri creştine, punând orga să cânte în surdină noi putem mişca oamenii să ia o decizie, ce este aceasta? Este manipulare psihologică, nu puterea Duhului Sfânt.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în puterea Duhului Sfânt, aşa cum Isus şi apostolii au făcut-o, nu veţi mai avea nevoie să puneţi orga să cânte în surdină spre finalul predicii. Puteţi să o aveţi dacă vă place, dar nu e înspre folosul duhovnicesc al adunării. Când nu ai puterea Duhului Sfânt, vei încerca să-i manipulezi pe oameni prin metode psihologice pentru a-i determina să ia o decizie. Pe termen lung, însă, vei descoperi că astfel de decizii au fost numai emoţionale şi superficiale.

Duhul Sfânt este gelos pentru locul, care pe bună dreptate este al Lui în Biserică. Nu Îl poţi înlocui cu teologie. Nu Îl poţi înlocui cu muzică. Nu Îl poţi înlocui cu bani. Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri şi le folosim pe toate. Isus a folosit banii. Deci cum am putea fi împotriva folosirii lor? Este scris că Isus a cântat un imn de laudă. În Evrei 2:12 citim că Însuşi Isus este Cel care conduce Biserica în lauda adusă Tatălui. Când Îl lăudăm pe Dumnezeu, Îl urmăm pe Conducătorul nostru. Deci cum am putea fi împotriva muzicii? Nu suntem împotriva nici unuia din aceste lucruri, dar se pune întrebarea, de care din acestea suntem dependenţi.

Suntem oare dependenţi de personalităţi proeminente sau de predicatori mari? Nu? Duhul Sfânt este gelos.

Isus a devenit un slujitor. Fiecare lider creştin vorbeşte despre un stil de viaţă de slujire şi ce înseamnă să fii un slujitor. De asemenea, sunt scrise multe cărţi pe acest subiect. Dar ce înseamnă aceasta în termeni practici? Permite-mi să te întreb: cum te porţi cu colegii de muncă? Cum te porţi cu colegul tău mai tânăr, care este proaspăt angajat la firma voastră? Este el într-adevăr un frate pentru tine sau trăieşte sub presiunea fricii de tine? Dacă este aşa, atunci chiar dacă ai predica despre slujire până la Ziua Judecăţii, trebuie să-ţi spun deschis, că nu ai înţeles slujirea. Nu l-ai înţeles pe Isus.

Isus a fost atât de simplu! El niciodată nu i-a intimidat pe oameni. El a spus: „Eu sunt un fiul al omului” – şi aceasta înseamnă „un om obişnuit”. El a fost Fiul sfânt şi curat al lui Dumnezeu, Care a trăit din veşnicii cu Tatăl, dar a venit şi a trăit pe Pământ ca un om obişnuit. El S-a făcut asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile.

Pentru ca să devenim asemenea fraţilor noştri, în toate lucrurile, ceva în noi trebuie să moară. Este scris despre Isus că „S-a smerit până la moarte”. Moartea este dovada smereniei noastre.

Bobul de grâu, care cade în pământ şi moare, va aduce multă roadă. Acesta a fost unul dintre adevărurile, pe care le-am descoperit în urmă cu douăzeci şi doi de ani, când am avut acea criză de autenticitate înaintea Domnului. Am înţeles că cea mai mare lucrare, pe care o puteam eu face pentru Domnul în India, era să cad în pământ şi să mor – să mor faţă de voinţa mea, faţă de ceea ce gândeau alţii despre mine, faţă de ambiţiile mele, faţă de scopurile pe care mi le-am propus, faţă de iubirea de bani, faţă de tot şi în mod special faţă de mine însumi, astfel încât după aceea numai Isus să fie totul pentru mine şi să pot privi zilnic înspre El, spunând cu sinceritate (asemenea psalmistului): „Pe cine altul am eu în Cer afară de Tine? Şi pe Pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” (Psalmul 73:25).

Există momente când mă culc în patul meu şi Îi spun lui Dumnezeu: „Doamne, slujirea mea nu este dumnezeul meu. Tu singur eşti Dumnezeul meu. Nimeni nu Îţi va lua locul vreodată. Tu eşti totul pentru mine. Poţi să-mi iei vocea, să mă paralizezi sau să faci orice cu mine. Eu Te voi iubi şi atunci din toată inima mea”. Nimeni nu poate să-mi fure bucuria, pentru că în prezenţa lui Dumnezeu este bucurie deplină. Numai din acest izvor pot curge râuri de apă vie prin noi.

Încă ceva în încheiere: în urmă cu mulţi ani, când eram încă tânăr în credinţă, Domnul mi-a vorbit din 2 Samuel 24:24, unde David spunea: „Nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot, cari să nu mă coste nimic”.

Ceea ce Domnul a spus în acea zi inimii mele, a fost că El, atunci când a venit pe Pământ, a oferit ceea ce L-a costat totul. Deci eu, care aveam de gând să-L slujesc, va trebui să-L slujesc în acelaşi spirit de sacrificiu. Fiecare slujire a mea va trebui să mă coste ceva.

Cum stau lucrurile în slujirea ta pentru Domnul? A trebuit să jertfeşti vreodată ceva? Astăzi, în India, avem mulţi lucrători creştini care câştigă de cinci până la zece ori mai mult decât ar câştiga într-o slujbă din lume.

Este acesta sacrificiu?

În urmă cu treizeci şi unu de ani, când mi-am lăsat serviciul, pe care-l aveam în Marina Indiană, am luat o decizie: că nu voi folosi pentru nevoile mele nici un ban primit în plus faţă de venitul lunar câştigat în acea slujbă din Marină. Acea decizie m-a păzit de corupţie timp de treizeci şi unu de ani.

Nu trebuie să-i judecăm pe alţii şi nici eu nu sunt aici ca să vă judec. Pe mulţi dintre voi nu vă cunosc, deci îmi este uşor să vă spun următoarele: puneţi-vă întrebarea: care ar fi salariul vostru azi, dacă aţi avea un serviciu în lume.

John Wesley obişnuia să le spună colaboratorilor săi: „niciodată să nu se poată spune despre voi, că v-aţi îmbogăţit din predicarea Evangheliei”.

Ştiţi unde suferă cel mai mult lucrarea creştină? Chiar aici, în acest domeniu. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi banilor. Iată hemoragia din acea rană a cărei vindecare reprezintă prima urgenţă. Putem să ne pierdem vremea aici, vorbind despre orice alt subiect, care este sub soare, dar dacă nu ne ocupăm de problema iubirii banilor, toată slujirea noastră va fi compromisă.

Oamenii îşi schimbă domiciliul, mutându-se dintr-un loc în altul. Nu este nimic rău în asta; şi Isus Şi-a schimbat domiciliul din Cer pe Pământ. Dar când S-a mutat El, a făcut un pas de sus în jos şi a făcut-o, pentru că era preocupat cu-adevărat de salvarea oamenilor de aici de pe Pământ.

Tu de ce te-ai mutat?

Din nou vă spun, că nu vă judec. Am pus doar o întrebare.

Ţi-ai schimbat domiciliul, pentru că ai simţit că din noua ta locaţie vei putea să Îl slujeşti mai eficient pe Domnul în India, ţara pentru care se pare că ai pe inimă o mare povară? Oare ai pe inimă o povară autentică?

Putem locui în confortul din sudul Indiei şi să avem pe inimă o povară pentru satele din nordul Indiei? Poate că voi puteţi; dar eu nu văd cum aş putea să am o povară autentică în astfel de condiţii.

Poţi locui în Statele Unite ale Americii şi să ai pe inimă o povară pentru India? Da, dar numai pe hârtie. Poţi scrie pe hârtie că ai pe inimă orice cauză!

Diavolul este un mare înşelător. El ne înşeală profund şi e în stare să ne înşele până la capăt! El ne face să simţim că avem pe inimă o mare povară pentru o cauză, când de fapt nu avem nimic, ci numai vorbărie goală!

Vreau să fiţi sinceri cu voi înşivă.

Eu nu ţin aici un discurs pregătit dinainte. Împărtăşesc cu voi inima mea.

Şi sper că aceasta e şi inima lui Dumnezeu.

Fraţi şi surori, eu nu vă judec. Dumnezeu mi-a spus cu ani în urmă: „Dacă îi vei judeca pe alţii, te vei distruge pe tine însuţi”.

Eu stau astăzi înaintea lui Dumnezeu şi spun că nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine însumi. Şi mă pocăiesc. Viaţa mea este o pocăinţă zilnică, pentru că văd multe domenii din viaţa mea, în care nu sunt ca Isus. Mă pocăiesc şi spun: „Doamne, n-am vorbit prietenos cu acea persoană. Vreau să învăţ cum să vorbesc”.

Aşa cum spune Iacov (Iacov 1:26), valoarea creştinismului unui om care nu-şi poate controla limba este zero.

Vreau să ţin întotdeauna acest verset înaintea ochilor mei.

Odată, Pavel a spus ceva despre colaboratorii săi: când căuta să trimită pe cineva în Filipi, el a spus că l-a putut găsi numai pe Timotei, pentru că toţi ceilalţi, care erau cu el atunci, „umblau după foloasele lor” (Filipeni 2:19-21). Observaţi că Pavel nu spunea aceasta despre necredincioşi, ci despre unii din colaboratorii lui. A face parte din echipa lui Pavel era un lucru deosebit, pentru că Pavel era acel tip de persoană, care nu a permis nici chiar unui colaborator ca Ioan Marcu să rămână în echipa lui, deoarece a constatat că acesta nu era destul de intransigent. Deci cu toate că din echipa lui Pavel făceau parte numai oameni selecţionaţi, totuşi Pavel simţea că majoritatea colaboratorilor lui „umblă după foloasele lor, şi nu după cele ale lui Isus Hristos”.

Astăzi mulţi predică Evanghelia şi par a fi îngrijoraţi de soarta celor pierduţi, dar, de fapt, ei caută propriul lor câştig şi confort. Ei se îngrijesc de propria lor avansare în ierarhia socială.

Îşi promovează copiii şi rudeniile, pentru ca, atunci când ei se vor retrage din activitate, aceştia să le ducă mai departe lucrarea.

Saul a vrut şi el să-l promoveze pe Ionatan, dar Dumnezeu a spus: „Nu Ionatan, ci David este succesorul la împărăţie”. Acest fapt l-a înfuriat pe Saul şi a încercat să-l elimine pe David pentru a-l promova pe propriul său fiu.

Credeţi că nu se întâmplă asemenea lucruri şi în creştinătatea din zilele noastre? Se întâmplă.

Când îl slujim pe Domnul şi vorbim adevărul nu vom deveni populari, însă căutând să plăcem oamenilor nu putem fi slujitori ai lui Hristos.

Vreau să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare frate şi soră – şi în mod deosebit pentru aceia, care lucrează din greu în împrejurări dificile, care au făcut sacrificii, pe care noi nu le vom cunoaşte decât la revenirea Domnului Isus, care nu sunt cunoscuţi în cercurile creştine, ale căror nume nu sunt popularizate şi care nu sunt în bătaia reflectoarelor mass-media; dar care sunt temători de Dumnezeu, sunt oameni smeriţi şi sacrifică mult pentru răspândirea Evangheliei lui Isus Hristos în ţara noastră. Vreau să-i salut pe aceşti oameni şi Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima mea pentru astfel de slujitori. Eu sunt pe nicăieri în comparaţie cu oricare dintre ei. Mulţi dintre aceşti slujitori destoinici lucrează în bisericile şi-n organizaţiile noastre. Haideţi să călcăm pe urmele lor.

Cel ce are urechi de auzit, sa audă. Amin.




Capitolul 2

Dumnezeu are nevoie de bărbaţi


Dumnezeu are nevoie astăzi de bărbaţi, şi anume de:

- bărbaţi care să stea înaintea feţei Lui şi să-I asculte zilnic glasul;

- bărbaţi care nu au nici o dorinţă în inimile lor pentru oricine altcineva sau orice altceva, în afară de Dumnezeu;

- bărbaţi care sunt temători de Dumnezeu în aşa măsură, încât ei urăsc orice formă a păcatului şi iubesc neprihănirea şi adevărul în toate căile lor;

- bărbaţi care au biruit ura şi gândirea păcătoasă cu privire la sexualitate, care mai degrabă ar muri decât să păcătuiască cu gândul sau cu fapta;

- bărbaţi al căror stil de viaţă este luarea zilnică a crucii şi străduinţa de a fi desăvârşiţi, care îşi duc fără oprire „mântuirea până la capăt cu frică şi cutremur”;

- bărbaţi plini de Duhul Sfânt, care au „rădăcina şi temelia pusă în dragoste” în aşa măsură, încât nimic nu îi poate duce într-o atitudine neiubitoare faţă de o altă fiinţă umană, oricât de mare ar fi provocarea;

- bărbaţi care „au rădăcina şi temelia pusă” în smerenie în aşa măsură, încât nici lauda din partea oamenilor, nici creşterea lor spirituală, nici slujirea lor însoţită de semne şi minuni dumnezeieşti, şi nici orice altceva, nu îi va putea convinge că ei nu sunt altceva decât cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii;

- bărbaţi care, prin Cuvântul lui Dumnezeu, au o înţelegere a naturii şi a scopurilor Sale şi care tremură la auzirea acestui Cuvânt, astfel că ei nu vor fi neascultători faţă de nici cea mai mică dintre porunci, şi nu vor fi neglijenţi în a-i învăţa şi pe alţii aceste porunci;

- bărbaţi care proclamă tot planul lui Dumnezeu, demascând curvia religioasă şi tradiţiile omeneşti nebiblice;

- bărbaţi care au descoperirea Duhului Sfânt despre taina evlaviei, şi anume despre faptul că Hristos a venit în trup şi a deschis o cale nouă şi vie prin răstignirea trupului omenesc;

- bărbaţi care sunt sârguincioşi şi muncitori, dar care, în acelaşi timp, răspândesc o mireasmă a bucuriei şi a păcii, care ştiu să se joace cu copiii şi să se bucure de natura creată de Dumnezeu;

- bărbaţi care, cu toate că nu sunt ascetici, trăiesc o viaţă disciplinată şi nu se tem de greutăţi;

- bărbaţi care nu au nici un interes în purtarea hainelor scumpe sau în călătorii de agrement, care nu îşi pierd vremea în activităţi neproductive pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi care nu-şi cheltuiesc banii pe cumpărături inutile;

- bărbaţi care şi-au răstignit pofta de a savura mâncăruri alese şi care nu sunt înrobiţi de muzică, de sport sau de orice altă activitate legitimă;

- bărbaţi care au fost disciplinaţi cu succes de Dumnezeu în focul suferinţei, al abuzurilor, al necazurilor, al acuzaţiilor false, al bolilor, al greutăţilor financiare şi al opoziţiei din partea rudeniilor şi a conducătorilor religioşi;

- bărbaţi plini de milă, care pot simţi împreună cu cei mai mari păcătoşi şi cu cei mai răi dintre credincioşi, care sunt capabili să întărească nădejdea unor astfel de oameni, pentru că ei înşişi se consideră a fi cei dintâi dintre păcătoşi;

- bărbaţi care sunt atât de puternic ancoraţi în siguranţa iubirii Tatălui lor Ceresc, încât ei nu sunt niciodată îngrijoraţi de nimic, nu se tem de Satan, de oamenii răi, de situaţii dificile şi de nimic altceva;

- bărbaţi care „au intrat în odihna lui Dumnezeu” şi care cred în acea suveranitate, care lucrează, în toate situaţiile, pentru binele lor suprem, şi care, din acest motiv, sunt întotdeauna mulţumitori în orice circumstanţă, pentru toţi oamenii şi pentru toate lucrurile;

- bărbaţi care îşi găsesc bucuria numai în Dumnezeu şi care, din această cauză, sunt plini de bucuria Domnului, având biruinţă asupra tuturor indispoziţiilor din viaţa lor;

- bărbaţi cu o credinţă vie, care nu îşi pun deloc încrederea în ei înşişi sau în capacităţile lor naturale, dar care în orice situaţie sunt total încrezători că Dumnezeu este Ajutorul lor, care nu lipseşte niciodată în nevoi;

- bărbaţi care trăiesc călăuziţi nu de îndemnurile raţiunii lor, ci de Duhul Sfânt;

- bărbaţi care au fost botezaţi în mod autentic de însuşi Hristos, cu Duhul Sfânt şi cu foc (şi nu doar exaltaţi de vreo imitaţie emoţională sau doar convinşi la nivelul minţii de vreun argument teologic);

- bărbaţi care trăiesc încontinuu sub ungerea Duhului Sfânt, fiind înzestraţi cu darurile supranaturale primite de la El;

- bărbaţi care în urma descoperirii dumnezeieşti văd în Biserică Trupul lui Hristos (şi nu o organizaţie bisericească sau o linie doctrinară) şi care îşi dăruiesc toate energiile, toate bunurile materiale şi toate darurile spirituale pentru zidirea acestei Biserici;

- bărbaţi care au învăţat ca, prin ajutorul dat de Duhul Sfânt, să-şi ţină în frâu limbile şi ale căror limbi sunt acum aprinse de Cuvântul Divin;

- bărbaţi care au abandonat totul în mâna lui Dumnezeu, care nu mai sunt ataşaţi de bani sau de lucruri materiale şi nu doresc vreun câştig de la alţii;

- bărbaţi care sunt capabili să se încreadă în Dumnezeu în legătură cu nevoile lor pământeşti, care niciodată nu strecoară aluzii la nevoile lor materiale şi care nici în conversaţii, nici în scrisori sau rapoarte, nu scot în evidenţă ostenelile lor;

- bărbaţi care nu sunt încăpăţânaţi, ci blânzi, deschişi la critica altora şi dornici de a fi corectaţi de fraţii mai bătrâni şi mai înţelepţi;

- bărbaţi care nu au nici o dorinţă de a-i domina pe alţii sau de a da sfaturi altora, deşi sunt gata să sfătuiască pe alţii, atunci când sunt întrebaţi şi care nu au vreo ambiţie de a fi consideraţi fraţi „mai mari” sau lideri, ci a căror singură dorinţă este de a fi fraţi în adevăratul sens al cuvântului şi slujitori ai tuturor;

- bărbaţi cu care te poţi înţelege uşor, care acceptă să fie deranjaţi de alţii şi acceptă ca alţii să profite de pe urma lor;

- bărbaţi care nu vor face vreo distincţie între milionar şi cerşetor, între omul alb şi cel de culoare, între intelectual şi cel cu deficienţe mintale, între omul cult şi cel barbar, ci îi vor trata pe toţi la fel;

- bărbaţi care niciodată nu vor putea fi influenţaţi de soţii, copii, rudenii, prieteni sau de alţi credincioşi, pentru a se răci câtuşi de puţin din devotamentul lor faţă de Hristos sau din ascultarea lor faţă de poruncile lui Dumnezeu;

- bărbaţi care nu pot fi mituiţi să facă vreun compromis, prin nicio recompensă pe care le-ar putea-o oferi Satan (în bani, în creşterea prestigiului, sau în orice altceva);

- bărbaţi care sunt martori neînfricaţi ai lui Hristos, care nu se tem de conducătorii religioşi şi nici de cei laici;

- bărbaţi care nu au slăbiciunea de a dori să facă pe placul vreunui om de pe Pământ, şi care, dacă e necesar, sunt gata să stea împotriva tuturor oamenilor pentru a plăcea numai lui Dumnezeu;

- bărbaţi pentru care slava lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu, şi Împărăţia Lui, au întotdeauna prioritate faţă de „urgenţele” nevoilor omeneşti şi faţă de propriul confort;

- bărbaţi care nici prin presiuni venite din exterior şi nici la îndemnul propriei lor raţiuni nu pot fi determinaţi să facă “lucrări moarte” pentru Dumnezeu, ci a căror dorinţă arzătoare şi satisfacţie deplină este numai înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu, descoperite pentru vieţile lor;

- bărbaţi care prin discernământul dat de Duhul Sfânt pot deosebi lucrările creştine duhovniceşti de cele sufleteşti;

- bărbaţi care privesc lucrurile dintr-o perspectivă cerească şi nu dintr-una pământească;

- bărbaţi care refuză orice onoare şi titluri oferite de alţi slujitori;

- bărbaţi care ştiu cum să se roage neîncetat şi sunt mereu la dispoziţie pentru lupta spirituală în post şi rugăciune;

- bărbaţi care au învăţat să dăruiască cu generozitate, cu bucurie, în secret şi cu înţelepciune;

- bărbaţi care sunt dispuşi să se facă „tuturor totul, pentru ca, prin orice mijloc, să aducă la mântuire” pe cât mai mulţi dintre cei pierduţi;

- bărbaţi care doresc cu ardoare să-i vadă pe alţii nu numai salvaţi, dar şi devenind ucenici ai lui Hristos, ajungând la un nivel cât mai înalt de cunoaştere a adevărului şi să-i vadă ascultând de toate poruncile lui Dumnezeu;

- bărbaţi care doresc cu ardoare să vadă că în orice loc, mărturia despre Dumnezeu este nepătată;

- bărbaţi care au o pasiune arzătoare pentru a-L vedea pe Hristos glorificat în biserică;

- bărbaţi care în nici un fel nu „umblă după foloasele lor”;

- bărbaţi cu demnitate şi autoritate duhovnicească;

- bărbaţi care, în anumite situaţii, vor sta SINGURI de partea lui Dumnezeu, împotriva întregii lumi;

- bărbaţi liberi de orice compromis, asemeni apostolilor şi proorocilor din vechime.

Astăzi lucrarea lui Dumnezeu în lume are de suferit, pentru că astfel de bărbaţi sunt puţini la număr. Hotărăşte din toată inima ta ca, în mijlocul unui neam viclean şi preacurvar şi a unei creştinătăţi compromise, să fii tu un astfel de bărbat care se pune la dispoziţia lui Dumnezeu. Dacă doreşti sincer, din momentul în care în tine nu mai există parţialitate faţă de Dumnezeu, vei putea fi şi tu unul dintre ei. Este posibil pentru tine să fii un astfel de om, pentru că Dumnezeu cere devotament şi ascultare numai în domeniul conştient al vieţii cuiva. Chiar dacă domeniul conştient al vieţii tale este încă restrâns, acest domeniu va creşte continuu pe măsură ce umbli în lumină şi te străduieşti să ajungi desăvârşit. Deci nu există nici o scuză pentru a nu avea caracteristicile unui astfel de bărbat.

Datorită faptului că nimic bun nu locuieşte în firea pământească, noi trebuie să căutam harul lui Dumnezeu pentru a putea avea aceste virtuţi, enumerate mai sus. Deci, cere-I zilnic lui Dumnezeu, cu stăruinţă, să îţi dea har pentru a fi un astfel de bărbat, în aceste ultime zile ale veacului.




Capitolul 3

Câteva adevăruri importante pe care le-am învăţat


În cei 40 de ani în care am fost un creştin născut din nou, am învăţat câteva adevăruri importante care m-au încurajat şi care au dat direcţie şi scop vieţii mele. În cele ce urmează vi le împărtăşesc, în speranţa că ele vor fi, de asemenea, o încurajare şi pentru voi.

1. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe Isus

„I-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).

Acesta e cel mai mare adevăr dintre toate câte am descoperit în Biblie. El m-a transformat dintr-un credincios nesigur şi depresiv într-unul care întotdeauna are siguranţă deplină în Dumnezeu şi care întotdeauna e plin de bucuria Domnului.

Sunt multe versete în Biblie care ne spun că Dumnezeu ne iubeşte, dar numai acesta singur ne dezvăluie proporţiile acestei iubiri, şi anume că Dumnezeu ne iubeşte LA FEL CUM L-A IUBIT PE ISUS.

Din moment ce nu există părtinire în iubirea pe care Tatăl nostru Ceresc o are faţă de oricare din copiii Săi, El va fi cu siguranţă bucuros să facă pentru noi, copiii Lui, orice din ceea ce a făcut pentru Fiul Său întâi-născut, Isus. Ne va ajuta aşa cum L-a ajutat pe Isus. Se va îngriji de noi în măsura în care S-a îngrijit de Isus. Va fi la fel de interesat în planificarea detaliată a vieţii noastre cotidiene, cât a fost de interesat în cazul vieţii lui Isus. Niciodată nu ni se poate întâmpla ceva care să-L ia prin surprindere pe Dumnezeu. El are un plan pregătit pentru orice eventualitate. Deci, nu mai trebuie să fim nesiguri. Scopul trimiterii noastre pe Pământ este la fel de bine definit ca scopul trimiterii lui Isus.

Toate aceste realităţi sunt adevărate şi în cazul tău, dar lucrează pentru tine numai dacă le crezi.

Nimic nu lucrează în favoarea celui care nu crede Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în oamenii sinceri

„Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii” (1 Ioan 1:7).

A umbla în lumină înseamnă, în primul rând, să nu ascundem nimic de Dumnezeu. Îi spunem totul, exact aşa cum este. Sunt convins că primul pas spre Dumnezeu este sinceritatea. Dumnezeu nu-i poate suferi pe cei care nu sunt cinstiţi cu El. Isus a vorbit mai mult împotriva celor care se dădeau drept alţii, decât împotriva oricărei alte categorii de oameni păcătoşi.

Înainte ca Dumnezeu să ne ceară un comportament exterior desăvârşit, El ne cere să fim sinceri. Aceasta este linia de start a adevăratei sfinţenii şi din acest izvor decurg toate celelalte. Dacă este vreo atitudine cu-adevărat uşor de adoptat pentru oricare dintre noi, aceasta este sinceritatea. Deci, fii prompt în mărturisirea păcatului tău înaintea lui Dumnezeu. Nu da nume „decente” gândurilor păcătoase care-ţi vin în minte. Nu spune că: „Eu doar am admirat frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu” când tu, de fapt, te-ai pângărit în imaginaţia ta cu un gând de preacurvie. Nu spune că mânia care te-a cuprins, a fost o „indignare sfântă”. Dacă eşti necinstit, nu vei avea niciodată biruinţă asupra păcatului.

Nu numi niciodată păcatul „o greşeală din neatenţie”, pentru că sângele lui Isus nu a fost dat pentru a scuza neatenţiile tale, ci pentru a te curăţa complet de păcate! El nu curăţă oameni nesinceri.

Există speranţă numai pentru oamenii sinceri: „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte…” (Proverbe 28:13).

De ce a spus Isus că exista mai multă speranţă ca prostituatele şi hoţii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu decât liderii religioşi (Matei 21:31)? Pentru că prostituatele şi hoţii nu aveau pretenţia de a fi consideraţi sfinţi.

Mulţi tineri se îndepărtează de biserici din cauză că membri bisericilor le dau impresia, că ei înşişi nu au nici o luptă cu păcatul. Acei tineri gândesc astfel: „Adunarea aceea de sfinţi nu ar putea înţelege vreodată problemele noastre!”. Dacă aceasta e situaţia la noi, atunci să ştiţi că nu suntem ca acel Hristos care îi atrăgea la Sine pe păcătoşi.

3. Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în cel care dă cu bucurie

„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7).

Iată de ce dă Dumnezeu omului libertate totală atât înainte şi după convertire, cât şi înainte şi după umplerea cu Duhul Sfânt.

Dacă suntem ca Dumnezeu, nici noi nu vom căuta să îi controlăm pe alţii sau să facem presiune asupra lor. Le vom da libertatea să fie diferiţi de noi, să vadă altfel lucrurile decât noi şi să crească spiritual în ritmul, în care ei înşişi sunt călăuziţi de Dumnezeu.

Constrângerile de orice fel sunt de la diavol.

Duhul Sfânt îi umple pe oameni, în timp ce demonii doresc să îi posede. Diferenţa este aceasta: când Duhul Sfânt umple pe cineva, El totuşi oferă acelei persoane libertatea să acţioneze, îndemnat de voinţa lui. Când demonii îi posedă, însă, pe oameni, îi privează de libertate şi îi controlează. Roada umplerii cu Duhul Sfânt se concretizează şi în autocontrol (vezi Galateni 5:22,23). Posedarea demonică însă duce la pierderea autocontrolului.

Trebuie să ne amintim întotdeauna că orice lucrare pentru Dumnezeu care NU este făcută cu dragă inimă, cu bucurie, în libertate, deci într-un mod voluntar, este o lucrare moartă. Orice lucrare făcută pentru Dumnezeu în schimbul unei recompense sau al unui salariu, este tot o lucrare moartă. Orice ban dat lui Dumnezeu sub presiunea celor din jur, nu are nici o valoare în ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu!

Dumnezeu preţuieşte incomparabil mai mult puţinul care Îi este dat cu dragă inimă, decât o mare dărnicie făcută din constrângere, sau făcută numai pentru a uşura conştiinţa cuiva.

4. Sfinţenia vine prin aţintirea privirii la Isus

„Să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus” (Evrei 12:1,2).

Secretul evlaviei se găseşte în Persoana lui Hristos care a venit în trupul nostru uman, (aşa cum ne este relevat foarte clar în pasajul din 1 Timotei 3:16), şi nu în doctrina venirii lui Hristos în trupul nostru uman. Prin Însăşi Persoana Lui devenim sfinţi, şi nu printr-o analiză doctrinară a trupului Său uman.

Străduinţele depuse pentru sfinţirea cuiva prin eforturi proprii, oricât ar fi ele de mari, nu vor reuşi niciodată să transforme o inimă păcătoasă într-una sfântă. Pentru aceasta Dumnezeu Însuşi trebuie să facă o lucrare în noi.

Sfinţenia (viaţa veşnică) este darul lui Dumnezeu şi nu poate fi câştigată vreodată prin fapte (Romani 6:23). Biblia stabileşte principiul că numai Dumnezeu ne poate sfinţi (face sfinţi) pe deplin; acest adevăr reiese atât de clar din 1 Tesaloniceni 5:23, încât niciunul din noi nu-l putem răstălmăci. Totuşi o mulţime de credincioşi se zbat să devină sfinţi prin propriile eforturi de autolepădare, însă în loc să fie sfinţi ei devin farisei.

„Sfinţenia pe care o dă adevărul” (Efeseni 4:24) şi care nu este o iluzie, se dobândeşte prin credinţa în Isus, cu alte cuvinte prin „aţintirea privirii la Isus”.

Continuând să privim numai la o doctrină, vom deveni farisei. Cu cât doctrina noastră e mai pură, cu atât devenim farisei mai mari.

Cei mai mari farisei pe care i-am întâlnit pe Pământ au fost dintre aceia care au predicat cele mai înalte standarde ale sfinţeniei obţinute prin propriile eforturi. Trebuie să avem grijă să nu ajungem şi noi ca unul dintre ei!

Ce înseamnă aţintirea privirii la Isus, ne este explicat foarte clar în Evrei 12:2. În primul rând, trebuie să privim la El ca la Unul care a trăit pe Pământ, „Şi-a luat crucea” în fiecare zi, şi „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). Isus este Înaintemergătorul nostru (Evrei 6:20), pe urmele Căruia trebuie să păşim. Apoi, în al doilea rând, trebuie să-L vedem ca pe Unul care este acum „la dreapta Tatălui”, mijlocind pentru noi, fiind gata să ne ajute în orice încercare sau ispită.

5. Trebuie să fim umpluţi de Duhul Sfânt în mod continuu

Din traducerea literală a pasajului „Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18) reiese că trebuie să fim umpluţi în mod continuu de Duhul Sfânt.

Este imposibil să trăim viaţa creştină aşa cum o vrea Dumnezeu, dacă nu suntem umpluţi în mod continuu cu Duhul Sfânt. Este imposibil să-L slujim aşa cum trebuie pe Dumnezeu, fără să fim unşi de Duhul şi fără să primim darurile Lui supranaturale. Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns.

Duhul Sfânt a venit pentru ca noi să devenim asemenea lui Isus, atât în trăirea personală, cât şi în slujirea noastră (vezi 2 Corinteni 3:18). Dumnezeu ne umple cu Duhul Sfânt pentru a ne transforma în asemănarea lui Isus în caracterul nostru şi pentru a ne echipa la o slujire asemănătoare cu slujirea lui Isus. Noi nu avem aceeaşi sarcină de îndeplinit, pe care a avut-o de îndeplinit Isus, deci nu vom putea face exact ceea ce a făcut Isus în slujirea Lui, dar putem fi tot atât de complet echipaţi pentru slujirea lui Dumnezeu, precum era Însuşi Isus, şi aceasta pentru a putea îndeplini PROPRIA NOASTRĂ sarcină.

Pentru ca râuri de apă vie să curgă prin noi, tot ceea ce se aşteaptă din partea noastră sunt setea şi credinţa corespunzătoare (Ioan 7:37-39).

Trebuie să ne dorim cu ardoare darurile Duhului Sfânt, dacă vrem ca ele să opereze în vieţile noastre (1 Corinteni 14:1). Altfel nu le vom avea niciodată.

O biserică fără darurile Duhului Sfânt, este ca un om care s-ar putea să fie viu, dar este surd, orb, mut şi olog, deci ineficient.

6. Calea crucii este calea vieţii

„Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El” (2 Timotei 2:11).

Nu există nici o altă modalitate în care s-ar putea manifesta viaţa lui Isus în trupul nostru, decât prin acceptarea morţii faţă de sine - în toate situaţiile, pe care ni le pregăteşte şi ni le potriveşte Dumnezeu (2 Corinteni 4:10,11).

Dacă vrem să biruim păcatul, atunci trebuie să ne socotim „morţi faţă de păcat” în toate situaţiile (Romani 6:11). Dacă vrem să trăim, trebuie ca „prin Duhul să facem să moară faptele trupului” (Romani 8:13). În viaţa noastră cotidiană, Duhul Sfânt ne va conduce mereu la cruce.

Suntem trimişi de Dumnezeu în situaţii, în care suntem „daţi morţii toata ziua” (Romani 8:36) şi „daţi la moarte din pricina lui Isus” (2 Corinteni 4:11). În asemenea situaţii trebuie să acceptăm „omorârea Domnului Isus” (2 Corinteni 4:10) pentru ca viaţa lui Isus să se poată manifesta prin noi.

7. Părerile oamenilor sunt bune de aruncat la coş

„Nu vă mai încredeţi dar în om, în ale cărui nări nu este decât suflare: căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22)

Când suflarea părăseşte nările unui om, el nu este cu nimic mai deosebit decât ţărâna, pe care o călcăm în picioare. Atunci să preţuim părerea omului?

Dacă nu suntem convinşi de faptul că părerile TUTUROR oamenilor puse la un loc nu valorează mai mult decât gunoaiele pe care le aruncăm la coş, atunci nu Îl vom putea sluji eficient pe Domnul. Când căutăm să plăcem chiar şi unui singur om, nu putem fi slujitori ai lui Hristos (Galateni 1:10).

Părerea fiecărui om este lipsită de valoare în comparaţie cu părerea lui Dumnezeu. Cel care s-a convins de acest lucru, va căuta după aceea numai aprobarea lui Dumnezeu pentru viaţa şi slujirea lui. El nu va căuta niciodată să impresioneze oamenii sau să se justifice înaintea lor.

8. Dumnezeu dispreţuieşte tot ce este mare în ochii lumii

„Ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).

De fapt lucrurile care sunt considerate mari în ochii lumii nu numai că nu au nici o valoare în ochii lui Dumnezeu, dar sunt deosebit de respingătoare pentru El. Deci, conştientizând faptul că tot ce este înălţat înaintea lumii stârneşte repulsia lui Dumnezeu, trebuie ca toate acestea să stârnească şi repulsia noastră.

Banul, fiind preţuit de toţi oamenii, este ceva înălţat pe Pământ. Dar Dumnezeu spune că aceia care iubesc banii şi doresc să se îmbogăţească vor suferi, mai devreme sau mai târziu, următoarele opt consecinţe (1 Timotei 6:9-10):

(a) vor cădea în ispită,

(b) vor cădea într-o capcană,

(c) vor cădea pradă unor dorinţe nebuneşti,

(d) vor cădea pradă unor dorinţe distrugătoare,

(e) se vor prăbuşi în ruină,

(f) vor cădea în nenorocire,

(g) se vor rătăci de la credinţă şi

(h) se vor străpunge singuri cu o mulţime de chinuri.

Am văzut cum credincioşilor de pretutindeni li se întâmplă aceste lucruri.

Una dintre principalele cauze ale faptului că în ţara noastră, în aceste zile, mai niciodată nu se poate auzi vreun cuvânt profetic de la Domnul, este că majoritatea predicatorilor sunt iubitori de bani. Isus a spus că adevăratele bogăţii (cum este şi cuvântul profetic), nu vor fi date de Dumnezeu acelora care au fost necredincioşi în privinţa banilor (Luca 16:11). De aceea auzim aşa de multe predici şi mărturii plictisitoare la bisericile şi la conferinţele noastre.

9. Nimeni nu ne poate face rău, în afară de noi înşine

„Şi cine vă va face rău, dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?” (1 Petru 3:13).

Dumnezeu este atât de puternic, încât El face ca TOATE LUCRURILE să lucreze împreună spre binele celor ce-L iubesc şi care sunt chemaţi după planul Său, adică spre binele acelora care nu au vreo ambiţie pământească, în afara voii Lui, pentru vieţile lor (Romani 8:28). Cel ce are ambiţii egoiste nu-şi poate revendica această promisiune, dar dacă acceptăm voia lui Dumnezeu în totalitate ne putem baza pe această promisiune, în fiecare clipă a vieţii trăite pe acest Pământ. Nimic nu ne poate face rău.

Tot ce ne fac alţii – bine sau rău, în mod accidental sau deliberat – va trece prin filtrul specificat în Romani 8:28, astfel încât va răzbate până la noi numai ceea ce lucrează cu-adevărat înspre binele nostru, transformându-ne de fiecare dată mai mult în asemănarea lui Hristos (Romani 8:29). Această transformare este acel bine plănuit de Dumnezeu pentru noi. Pentru aceia care îndeplinesc condiţiile enumerate în acest verset, acest filtru funcţionează perfect, chiar de fiecare dată.

În plus, 1 Petru 3:13 ne spune că nimeni nu ne poate face rău, dacă suntem „plini de râvnă pentru bine”. Din păcate acest verset nu este la fel de bine cunoscut ca cel din Romani 8:28, de aceea trebuie să-l facem cunoscut acum. Însă, vă rog să ţineţi cont că şi această promisiune este aplicabilă numai în cazul celor care sunt plini de râvnă în a-şi ţine inima plină de bunătate faţă de toţi oamenii. Îi va fi imposibil oricărui demon sau om să facă rău unui astfel de credincios.

Deci, ori de câte ori vreun creştin se plânge că alţii i-au făcut rău, el admite în mod indirect faptul că el nu Îl iubeşte pe Dumnezeu, nu a fost chemat după planul lui Dumnezeu şi nu a fost plin de râvnă pentru bine. Altfel, orice i-ar fi făcut alţii ar fi lucrat înspre binele lui, şi atunci nu ar fi avut nici o plângere.

Oricât ar părea de ciudat, singurul care poate să îţi facă rău eşti tu însuţi, prin necredinţa ta şi prin atitudinea ta greşită faţă de alţii.

Eu am acum aproape 60 de ani şi vă pot spune sincer, că nimeni nu a reuşit vreodată să-mi facă rău în toată viaţa mea. Au încercat mulţi, dar TOT ceea ce au făcut ei a lucrat pentru binele meu cel mai înalt şi pentru binele slujirii mele. Deci, pot să-L slăvesc pe Dumnezeu şi pentru acei oameni. Cei care mi s-au opus au fost deseori aşa-zişi „credincioşi” care nu au înţeles căile lui Dumnezeu. Vă spun mărturia mea numai pentru a vă încuraja să credeţi că aceasta poate fi şi mărturia voastră, încontinuu.

10. Dumnezeu are un plan desăvârşit pentru vieţile noastre

„Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10).

Cu mult timp în urmă, când Dumnezeu ne-a ales în Hristos, El a plănuit şi ce vom face cu vieţile noastre, trăite pe Pământ. Acum, datoria noastră este să aflăm acel plan, zi de zi, şi să-l urmăm. Noi nu vom putea face niciodată un plan mai bun decât cel făcut de Dumnezeu.

Noi nu trebuie să imităm ceea ce fac alţii, pentru că planul lui Dumnezeu este diferit pentru fiecare dintre copiii Lui. De exemplu, planul lui Dumnezeu pentru Iosif a fost ca el să locuiască în palatul din Egipt şi să trăiască în mare confort în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Pe de altă parte, planul lui Dumnezeu pentru Moise a fost ca el să părăsească palatul din Egipt şi să trăiască în mare disconfort, în pustiu, în ultimii optzeci de ani ai vieţii lui. Dacă Moise ar fi urmat exemplul lui Iosif, prin urmărirea confortului şi a unui trai liniştit, ar fi ratat voia lui Dumnezeu pentru viaţa lui.

Exact în acelaşi fel este şi astăzi: s-ar putea ca Dumnezeu să vrea ca un frate să trăiască toată viaţa lui în confortul din Statele Unite ale Americii, iar altul să trudească din greu toata viaţa lui în arşiţa şi-n praful din India de Nord. Fiecare trebuie să fie convins de planul lui Dumnezeu pentru propria lui viaţă, în loc să-şi compare soarta cu soarta celuilalt frate şi să fie invidios şi critic faţă de el.

Ştiu că Dumnezeu m-a chemat să-L slujesc în India. Dar niciodată n-am pretins că oricine altcineva ar mai trebui să aibă chemarea mea.

Însă nu vom fi niciodată în stare să găsim voia lui Dumnezeu, dacă ne căutăm propria cinste, sau dacă iubim banii sau confortul sau aprobarea oamenilor.

11. Secretul pentru a fi puternic este cunoaşterea îndeaproape a lui Dumnezeu

„Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămâne tari” (Daniel 11:32).

Astăzi, Dumnezeu nu vrea ca noi să-L cunoaştem indirect, prin intermediul altora. El invită chiar şi pe credinciosul cel mai tânăr să Îl cunoască în mod personal (Evrei 8:11). Isus a definit viaţa veşnică ca fiind cunoaşterea personală lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos (Ioan 17:3). Aceasta a fost cea mai mare pasiune din viaţa lui Pavel şi trebuie să fie şi pasiunea noastră cea mai mare (Filipeni 3:10).

Cel care doreşte să-L cunoască îndeaproape pe Dumnezeu, va trebui ca întotdeauna să Îi dea ascultare. Isus a spus că singurul mod prin care omul se poate menţine viu spiritual este prin ascultarea de FIECARE Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu (Matei 4:4). El a mai spus că a sta la picioarele Lui şi a-L asculta pe El este cel mai important lucru în viaţa creştină (Luca 10:42).

Trebuie neapărat să ne dezvoltăm deprinderea pe care a avut-o Isus, de a Se consulta zilnic cu Tatăl, începând de dimineaţa devreme (Isaia 50:4), şi continuând toată ziua; iar apoi de a fi într-o atitudine de ascultare şi în timpul orelor nopţii, când dormim – astfel încât atunci când ne trezim din somn noaptea să putem spune: „Vorbeşte Doamne, robul Tău ascultă” (1 Samuel 3:10).

Cunoaşterea lui Dumnezeu ne va face biruitori în toate situaţiile, pentru că Dumnezeu are o soluţie pentru fiecare problemă cu care ne confruntăm şi dacă Îi dăm ascultare, El ne va spune de fiecare dată care este soluţia.

12. Noul Legământ este cu mult superior Vechiului Legământ

„Legământul al cărui mijlocitor este El [Isus], este mai bun…” (Evrei 8:6).

Mulţi creştini nu ştiu că este o diferenţă fundamentală între Vechiul Legământ şi Noul Legământ (Evrei 8:8-12). Măsura în care Noul Legământ este superior Vechiului Legământ este dată de măsura în care Isus Îi este superior lui Moise (2 Corinteni 3 şi Evrei 3).

În timp ce Vechiul Legământ a putut curăţa (sfinţi) numai viaţa exterioară a unei persoane prin frica de judecată şi prin promisiunea răsplătirii, Noul Legământ ne schimbă din interior, nu prin ameninţări şi promisiuni, ci prin Duhul Sfânt care ne transmite natura lui Hristos – o natură care este complet pură şi iubitoare.

Există o diferenţă enorm de mare între un porc ţinut curat prin reţinerea lanţurilor cu care este legat (frica pedepsei sub Lege) şi o pisică, care se ţine singură curată din cauză că aceasta e natura ei interioară. Acest exemplu ilustrează diferenţa dintre cele două Legăminte.

13. Suntem chemaţi să fim respinşi şi persecutaţi de oameni

„Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi” (2 Timotei 3:12).

Isus le-a spus ucenicilor Săi că în lume vor avea necazuri (Ioan 16:33); iar când S-a rugat Tatălui a spus că nu Îi cere să-i ia pe ucenici din lume (Ioan 17:15). Apostolii i-au învăţat pe credincioşi că pot intra în Împărăţia lui Dumnezeu numai prin multe necazuri (Fapte 14:23).

Isus a spus că dacă oamenii l-au numit „Beelzebul” pe Stăpânul casei, atunci membrii casei Lui vor fi numiţi cu nume şi mai rele (Matei 10:25). Astfel putem şti că suntem membrii credincioşi ai casei Lui. Unele dintre acele nume care mi-au fost date de alţi „credincioşi”, au fost: „diavol”, „fiul diavolului”, „duh rău”, „Antihrist”, „înşelător”, „terorist”, „criminal” şi „Diotref”. A fost o mare onoare pentru mine ca prin aceste etichetări să fiu identificat ca un membru al casei lui Isus. Toţi cei care Îl slujesc pe Domnul cu credincioşie vor avea parte de aşa ceva.

Isus a mai spus că un prooroc adevărat nu va fi preţuit „între rudele lui” (Marcu 6:4). Isus Însuşi nu a fost acceptat de membrii familiei Lui. Fiecare prooroc adevărat al lui Dumnezeu va fi respins şi dispreţuit de propriile lui rudenii, lucru adevărat chiar şi astăzi. În mod similar, un apostol adevărat va fi tratat „ca gunoiul lumii acesteia, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13). Celor mai mari slujitori ai lui Dumnezeu le-a fost destinată întotdeauna o soartă a suferinţei şi a respingerii.

Cei mai mulţi credincioşi au acceptat învăţătura foarte larg răspândită, că Biserica va fi răpită înainte de „necazul cel mare”, deoarece această învăţătură oferă confort firii pământeşti. Dar Isus a spus foarte clar în Matei 24:29-31 că El se va întoarce să-i ia pe aleşii Săi numai DUPĂ necazul cel mare. NU EXISTĂ NICI UN SINGUR VERSET ÎN TOT NOUL TESTAMENT CARE NE ÎNVĂŢĂ CĂ BISERICA VA SCĂPA DE NECAZUL CEL MARE, PRIN FAPTUL CĂ VA FI RĂPITĂ DIN ACEST NECAZ. Această doctrină a fost inventată de oameni pe la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, în Anglia.

Acum noi trebuie să pregătim biserica din ţara noastră pentru persecuţie.

14. Trebuie să-i primim pe toţi cei pe care îi primeşte Dumnezeu

„Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El; pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup” (1 Corinteni 12:18,25).

Dumnezeu a ridicat diferiţi oameni în diferite vremuri şi-n diferite zone geografice, pentru a-Şi restabili o mărturie nepătată. Dar de fiecare dată, după ce au murit acei oameni ai lui Dumnezeu, cei care au venit după ei şi-au făcut propriile grupări cultice şi exclusiviste.

Însă Trupul lui Hristos este mai cuprinzător decât orice grupare; nu avem voie să uităm niciodată acest lucru. Astăzi Mireasa lui Hristos se găseşte în foarte multe grupări.

Aşa că trebuie neapărat să căutăm părtăşia cu toţi cei pe care Dumnezeu i-a acceptat, chiar dacă nu putem lucra împreună cu mulţi dintre ei din cauza diferenţelor de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.

15. Trebuie să tratăm orice fiinţă umană cu demnitate

„Cu ea [limba] blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu (…) Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei!” (Iacov 3:9,10).

Orice cuvânt sau acţiune care înjoseşte o fiinţă umană nu este niciodată de la Dumnezeu. Este întotdeauna de la Satan, care mereu caută să-i înjosească şi să-i degradeze moral pe oameni.

Ni se porunceşte să vorbim tuturor oamenilor „cu blândeţe şi cu respect” (1 Petru 3:15) – fie că este vorba de soţia sau de copiii noştri, fie de tineri, de cerşetori sau de duşmani. Trebuie neapărat ca toţi oamenii să fie trataţi cu demnitate. De exemplu, când slujim cu dărnicie pe un frate mai sărac, trebuie să o facem în aşa fel încât să nu îl privăm de demnitatea lui ca fiinţă umană. Trebuie să fim fratele şi nu binefăcătorul lui.

16. În afară de Dumnezeu să nu destăinuim nimănui nevoile noastre financiare

„Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4:19).

În legătură cu toate nevoile lor financiare, slujitorii creştini cu normă întreagă trebuie să-şi pună încrederea în Dumnezeu şi să se destăinuiască numai Lui în legătură cu acele nevoi. Atunci Dumnezeu îi va îndemna copiii Lui să-i susţină. Ei nu trebuie să trăiască aşa cum trăiesc mulţi în zilele noastre care spun că „trăiesc prin credinţă”, dar strecoară aluzii cu privire la nevoile lor.

„Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:14). Înseamnă că acelora care Îl slujesc pe Domnul cu normă întreagă le este permis să primească daruri de la alţi credincioşi, dar ei niciodată nu trebuie să primească vreun salariu. Este o foarte mare diferenţă între dărnicie şi un salariu. Dărnicia nu vine pe baza formulării vreunei cereri, în timp ce un salariu poate fi cerut şi renegociat la cerere. Iată motivul pentru care cele mai multe biserici şi instituţii creştine din zilele noastre sunt într-o stare decăzută.

Chiar dacă respectăm acest principiu, încă trebuie să avem mare grijă şi la următorul aspect: niciodată dărnicia provenită de la cineva care este mai sărac decât noi, să nu fie folosită pentru nevoile noastre personale sau pentru cele ale familiei noastre, ci să fie dată cuiva care se află într-o nevoie şi mai mare sau să fie dată pentru lucrarea Domnului.

Iată „Zece Principii” despre bani, de care slujitorii ar trebui să ţină seama:

1. Niciodată nu destăinui nevoile tale financiare altei persoane decât lui Dumnezeu (Filipeni 4:19).

2. Niciodată nu accepta bani de la necredincioşi (3 Ioan 7).

3. Niciodată nu te aştepta la vreo dărnicie din partea cuiva (Psalmi 62:5).

4. Niciodată nu permite cuiva să te controleze sau să-ţi influenţeze slujirea prin faptul că-ţi dă bani.

5. Niciodată să nu accepţi bani de la aceia care nu primesc slujirea ta.

6. Niciodată să nu accepţi bani pentru nevoile tale personale sau pentru cele ale familiei tale de la cineva care este mai sărac decât tine.

7. Niciodată să nu fi dependent de vreun om, din punct de vedere financiar.

8. Niciodată nu folosi banii lui Dumnezeu într-un mod care ar face pe alţii să te suspecteze de folosirea greşită a acelor bani (2 Corinteni 8:20,21).

9. Niciodată nu fi exaltat când primeşti bani.

10. Niciodată nu fi deprimat când pierzi bani.

Concluzie

Sper ca aceste adevăruri nu numai să vă încurajeze, dar să vă şi elibereze. Dacă luaţi în serios umblarea voastră cu Domnul şi slujirea voastră, ar trebui să luaţi în serios toate aceste adevăruri în viaţa voastră de zi cu zi.