Triumful bunătății într-o lume a răutății - Iosif Ton

Triumful bunătății într-o lume a răutății

  - Iosif Țon -

 

Studiile, articolele şi cărţile despre răul, violenta, perversitatea şi răutatea care caracterizează şi domină societatea umană sunt fără număr. Scrise de atei sau de adepți ai diferitelor credințe, ele au un singur lucru în comun: ele nu ne oferă o soluție, o rețetă de ieșire din rău şi un mod practic şi credibil de a face omul bun şi societatea ideală.

O asemenea generalizare va scandaliza pe mulți, în special pe mulți scriitori creştini. Dar trebuie să recunoaștem că cei mai mulțievangheliști creştini se limitează la a-i invita pe oameni la iertarea de păcate pentru a fi siguri că atunci când vor muri vor merge în cer şi nu în iad. Dacă în loc de „păcate” scriem „răul” şi „răutatea”, înseamnă că Dumnezeu nu are o soluție pentru a-i face pe oameni buni, ci doar o formulă juridică pentru a-i putea duce în cer cu toată răutatea lor. Unii evangheliști adaugă că Dumnezeu dorește ca păcătoșii să abandoneze păcatele, dar se grăbesc să adauge – pentru a nu diminua „harul mântuitor necondiționat”- că această transformare nu este o condiţie pentru mântuire, ci doar un rezultat al mântuirii, care se acordă chiar dacă păcătosul respectiv nu demonstrează nici cea mai mică transformare. Acest adaos este ușa larg deschisă pentru o salvare fără transformare!

Teza noastră fundamentală este că scopul lui Dumnezeu este să-i scoată pe oameni din răutate şi să-i facă buni aşa cum El este bun şi că iertarea este doar o treaptă necesară pentru această transformare.

În articolul acesta vom căuta să arătăm care este formula oferită de Dumnezeu pentru transformarea unui om din om rău în om bun şi cum transformarea societății trebuie să fie rezultatul „convertirii” oamenilor din răi în buni, a trecerii lor de la răutate la bunătate.

Moise a fost primul om din istorie care a perceput că răutatea este plaga esențială a omenirii. El a primit revelația că Dumnezeu „este plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie şi milostiv, plin de bunătate şi de adevăr” (Numeri 34:6). Prin contemplarea bunătății lui Dumnezeu, el s-a transformat dintr-un om dur şi violent într-un „om foarte blând, mai blând decât orice om de pe fata pământului” (Numeri 12:3).

La sfârşitul vieții, el le spune israeliților: „Iată, îţi pun astăzi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. Căci îţi poruncesc să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, să umbli pe căile Lui, şi să păzești poruncile Lui… Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăiești, tu şi sămânța ta” (Deuteronom 30: 15-16 şi 19).

Regele, poetul şi profetul David, pe care Dumnezeu îl numește „om după inima Mea”, s-a întâlnit cu „bunătatea lui Dumnezeu” atunci când fiul regelui Saul, informat de tatăl său că David este o primejdie pentru tron şi ar trebui să fie ucis, îl ajută pe David să fugă şi astfel să-şi scape viaţa, în ciuda faptului că nu era în interesul lui să facă gestul acesta. El îi spune lui David că face lucrul acesta pentru bunătatea lui Dumnezeu şi-l roagă ca atunci când ajunge rege să-şi aducă aminte şi să-l trateze pe el, sau pe copiii lui, cu bunătatea lui Dumnezeu.

David a fost fugar timp de 13 ani, în care a avut din plin parte de răutatea oamenilor. Dar în el s-a imprimat conceptul de bunătate a lui Dumnezeu şi a devenit poetul şi cântărețulbunătății lui Dumnezeu. În psalmii lui, contrastul dintre bunătatea lui Dumnezeu şi răutatea oamenilor apare de cca 150 de ori!

Ideea care l-a dominat a fost că cine cunoaște pe Dumnezeu ca bunătate se leapădă de răutate şi acceptă să devină bun după modelul lui Dumnezeu. Apelul lui era ca oamenii că guste cât de bun este Domnul (Ps.34:8), să iubească pe acest Dumnezeu bun, să urască răul (Ps.97:10. Vezi de asemenea întreg Psalmul 37). David detesta jertfele de animale şi voia să pună în locul lor bunătatea (Ps.50:8-14, Ps.51,  PS.41:6-8; Ps.45:1-7, etc.).

La 200 de ani după moartea lui David, un grup de profeți care au trăit înainte de exilul babilonian, Amos, Osea, Isaia, Mica şi Ieremia, reiau ideile lui David şi continuă să facă apologia bunătății şi să afirme că lui Dumnezeu nu-i plac jertfele, ci El vrea bunătate. În special Osea şi Isaia insistă că bunătatea se naște din cunoaşterea lui Dumnezeu şi prevăd o epocă în care prin cunoaşterea lui Dumnezeu se va ajunge ca pământul să fie populat de oameni buni şi să nu se mai facă nici un rău pe toată planeta. Am scris cartea „O tara ideală” pornind de la profețiile acestea.

Isus şi bunătatea lui Dumnezeu. Conform evanghelistului Ioan, Isus este Cel care ni L-a făcut cunoscut (Ioan 1:18: literal „L-a exegetat”, L-a explicat) pe Dumnezeu ca existând ca Tată, ca Fiu şi ca Duh Sfânt, trei Persoane care trăiesc în relații de totală dăruire de Sine unul față de ceilalți. Tot în Evanghelia lui Ioan citim că viațăveșnică înseamnă să-Icunoști pe Dumnezeu Tatăl şi pe Dumnezeu Fiul (Ioan 17:3). 

Aici trebuie să arătăm că „a cunoaște” în limba ebraică nu este numai un act intelectual, ci este un act de unire intimă, ca cea dintre soț şi soție. Astfel, cuvântul ebraic „yada”, care înseamnă a cunoaște, se folosește şi pentru unirea dintre soț şi soție. Cu alte cuvinte, cunoaşterea lui Dumnezeu care duce la transformare este cunoaşterea prin întrepătrundere, aşa cum se vede din Ioan 14:15-23 şi Ioan 17:21-26.

Isus ne cheamă direct la a deveni buni aşa cum Dumnezeu este bun (Matei 5:43-48 şi Luca 6:27-37). Ceea ce este cu totul neașteptat este că Isus, după ce ne spune că noi suntem răi, ne cere nouă înșine să ne schimbăm, să facem pomul bun, şi atunci tot comportamentul nostru va fi bun (Matei 12:33-37).

Zic că este „neașteptat” fiindcă noi am fi așteptat ca El să se ofere să ne schimbe, sau să ne dea o rețetă a schimbării. În loc de acestea, El doar ne spune să ne facem noi buni şi apoi accentuează că noi vom răspunde la judecată de fiecare cuvânt nefolositor (să nu mai vorbim de cuvinte care produc daune şi care dor!) pe care l-am rostit în această viață.

Şi totuși Isus ne dă rețeta schimbării, dar ne-o dă prin toată învăţătura Lui,  prin modelul pe care ni l-a oferit El însuşi şi prin semnificațiamorții, a învierii şi a înălțării Lui la cer. La acestea trebuie să adăugăm ideile pe care ni le dau apostolii lui, Pavel, Petru şi Ioan, pe tema aceasta.

Vom încerca să le concentrăm pe toate în ceea ce poate ar trebui să numim „rețetabunătății în Noul Testament”.

La porunca lui Isus să facem noi înșine pomul nostru bun, noi suntem tentați să răspundem: Putem noi să schimbăm „natura” noastră viciată, pervertită, plină de atâta răutate? Se poate schimba un măr pădureț într-un măr ionatan?

Un grădinar ne va răspunde: Da, se poate, prin altoire. Să explorăm metafora aceasta şi să vedem unde ne duce.

În grădinăritul nostru, o mlădiță nobilă este grefată (altoită) într-un pom sălbatic.Mlădițafolosește pomul sălbatic ca sursă a vieții , dar ea își păstrează natura ei nobilă şi produce fructe nobile, conform propriei naturi. Isus răstoarnă imaginea şi ne spune că El este vița (nobilă) şi noi suntem mlădițele (sălbatice) care am fost altoite în trupul Lui şi acum noi suntem chemați să producem roade conforme naturii Lui. El lasă deschisă posibilitatea ca noi să nu producem roadele dorite de Grădinarul care a făcut altoirea.

Fiindcă se compară „un pom”, din lumea vegetală, cu „un om” din lumea umană, nu trebuie să ne așteptăm ca paralela să fie una de identitate. Metafora ne duce numai până la un anumit punct. Ea de fapt este menită doar să ne deschidă orizontul, să ne arate direcția în care să gândim pentru a afla răspunsul la întrebarea:Cum se poate transforma un om rău într-un om bun.

Nu abandonăm această metaforă, ci doar o lăsăm pentru un timp în suspensie şi luăm un alt punct de pornire: discuția apostolului Pavel din Romani cap. 1 despre originea răului în omenire. La început, omul avea comuniune şi comunicare directă cu Dumnezeu. În tot ce făcea, el se raporta la îndrumările pe care i le dădea Dumnezeu. Singura avertizare pe care i-a făcut-o Dumnezeu a fost ca atunci când va ajunge într-o situație în care va trebui să decidă ce este bine şi ce este rău, să nu ia decizia singur, ci să-l consulte pe Dumnezeu, care îi va spune care este binele şi care este răul în situația aceea. Avertizarea aceasta era materializată în interdicția de a mânca din pomul cunoașterii binelui şi a răului.

La sugestia lui Satan, omul a acționat fără să-L consulte pe Dumnezeu. Pavel scrie că în acțiunea aceea omul „nu L-a păstrat pe Dumnezeu în cunoaşterea (în mintea) lui” (Rom.1:28). Omul a acționat după ideea pe care i-a sugerat-o Satan, adică în acțiunea aceea omul îl avea în mintea lui pe Satan. Ascultarea aceasta de Satan n-a rămas fără consecinţe. Pavel explică fenomenul în general prin această observație profundă: „Nu știți că, dacă vă dați cuiva să-l ascultați, sunteți robii aceluia pe care-lascultați…?” (Rom.6:16). Prin urmare, când omul l-a ascultat pe Satan el s-a dat pe sine lui Satan şi a devenit robul lui Satan.

Dumnezeu i-a respectat omului decizia: El s-a văzut scos din mintea omului şi l-a văzut pe Satan luând-i locul de dirijor în mintea omului. Şi iată care sunt lucrurile pe care le-a pus Satan în mintea omului:

„Astfel, au ajuns plini de orice nelegiuire, de curvie, de lăcomie, de răutate, ; plini de invidie, de ucidere, de ceartă, de înșelăciune, de porniri răutăcioase; sunt șoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, aroganți, lăudăroși, născocitori de rele, neascultători de părinți, fără pricepere, călcători de cuvânt fără dragoste naturală, neînduplecați, fără milă” (Rom.1:29-31).

Toate acestea, cu un cuvânt, sunt păcatul care a intrat în omenire. Dar, nu pot sublinia de ajuns că toate acestea, cu un cuvânt, sunt răutatea care a intrat în omenire (Vezi Geneza 6:5).

Iată cum descrie Pavel starea omului separat de Dumnezeu:

„Voi erațimorți în greșelile şi în păcatele voastre, în care trăiați odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul autorității văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:1-2).

Prin urmare, răutatea nu este nativă în natura omului. Ea „curge” în om dintr-o altă sursă. Din sursa pe care Isus o numește „cel rău”!

Câtă vreme omul era conectat la sursa bunătății lui Dumnezeu, în el curgea bunătatea lui Dumnezeu. Când el s-a decuplat de Dumnezeu şi s-a cuplat cu sursa răutății, în el a început să curgă răutatea.

Soluția la răutatea omului devine clar vizibilă: decuplarea de la sursa răutății şi cuplarea la sursa bunătății!

Câteva alte pasaje din Noul Testament vor întări această imagine.

Când Isus trecea printr-un sat al samaritenilor şi locuitorii satului le-au refuzat șederea în acel sat peste noapte, doi dintre ucenici i-au cerut voie lui Isus să coboare foc din cer şi să ardă tot satul. O răutate şi cruzime tipice Orientului Mijlociu! Isus le dă replica următoare: „Nu știți de ce duh suntețiinspirați” (Luca 9:59). Cu alte cuvinte, gândul acesta, plin de atâta răutate, nu originează în voi; el v-a fost inspirat dintr-o altă sursă!

 În altă parte, Isus descrie sursa aceasta ca fiind diavolul  şi îl descrie astfel: „El de la început a fost ucigaș şi nu stă în adevăr, fiindcă în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8:44). Iudeilor care voiau să-l ucidă, Isus le-a spus: „Voi vreți să împlinițidorințele tatălui vostru” (Ibid.)

Este clar că pentru Isus,  înșelăciunea, răutatea, violența,  crima nu sunt native omului, ci îi sunt inspirate omului de „cel rău”.

Cu toate acestea ne întoarcem la metafora despre viță şi mlădițe. Scopul lui Isus, vizibil încă din predica de pe munte (Mat.5-7) şi în cea de pe câmpie (Luca 6: 20-49) era să producă oameni după chipul lui Dumnezeu, oameni buni aşa cum Dumnezeu este bun. Toate învăţăturile Lui sunt concepute şi pronunțate pentru a realiza scopul acesta.

Darla învăţături El mai adaugă câteva elemente. Primul este exemplul personal: „învățați de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima” (Mat.11: 29). Apoi este relaţia de învățător şi ucenic, care se transformă într-o relație de prietenie şi apoi de frăție. La toate acestea se adaugă elementul cel mai fenomenal: Isus le promite ucenicilor că dacă ascultă de învăţăturile Lui, El Îl va ruga pe Tatăl să pună Duhul Sfânt în ei, va veni El însuşi în ei şi Îl va aduce şi pe Dumnezeu Tatăl să locuiască în ei (Ioan 14:15-24). Întreaga Sfântă Treime se va uni cu noi dacă noi acceptăm să trăim după învăţăturile lui Isus!În contextul acesta introduce El discuția despre legătura organică dintre Sine ca viță şi ei ca mlădițe, cu precizarea categorică: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” şi cu declarația monumentală: „Voi sunteți prietenii Mei, dacăfaceți ce vă spun Eu” (Ioan 15: 5 şi 14).

Aceasta esterețetă totală pentru transformarea unor oameni răi cu răutatea lui Satan, în oameni buni cu bunătatea lui Dumnezeu. Să mai adăugăm că toate acestea au fost perfectate în actul morții şi al învierii Lui pentru noi (şi în unire cu noi).

Ce s-a întâmplat cu creştinismul?

În primele două secole ale istoriei sale, creştinismul ( sau „cristosianismul”) a fost o mișcare a unor oameni care au decis să trăiască după învăţătura lui Cristos, în special după „predica de pe munte” şi cea „de pe câmpie”. Aşa cum scrie medicul şi istoricul Luca, ei „stăruiau (perseverau) în învăţătura apostolilor” (Faptele ap. 2:44), care era învăţătura lui Isus (cf. Matei 28: 18-20). Trăirea aceasta după învăţăturile Fondatorului era factorul de atracție al noii mișcări. Dar ea mai avea câteva caracteristici fundamentale.

În primul rând, Biserica primară nu avea preoți, ci toţi erau preoți, adică toţi aveau părtăşie personală cu Dumnezeu. În al doilea rând, iertarea de păcate era oferită fiecăruia direct, prin moartea lui Isus pentru păcatele noastre. În al treilea rând, tocmai iertarea aceasta de păcate plătită de Isus cu propria Lui viață, obliga la curăție morală şi la bunătate.

Treptat, treptat, pe nesimțite, de-a lungul a două sute de ani, s-a întărit autoritatea liderilor, care şi-au atribuit tot mai multe atribuții sacerdotale. Procesul acesta a culminat la anul 250 după Cristos, când episcopul de la Roma, Ciprian, a decis să transfere în Bisericăpreoția din Vechiul Testament cu toate accesoriile ei: altarul, cădelnița, tămâia, odăjdiile preoțești şi funcțiilepreoțești, printre care de cea mai mare importanţă a fost cea de mijlocitor care procură mirenilor iertarea de păcate (Philip Schaff, History of the Christian Church,vol.II Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, pag. 126-127. Pentru procesul introducerii preoţiei, vezi şi Iosif Ţon, Căderea în ritual,Editura Cartea creştină, Oradea,2009, pag.160-162).

Actul acesta a avut câteva consecinţe teologice şi practice majore. Prima a fost că relaţia personală cu Dumnezeu, prin Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt, a fost înlăturată. A doua a fost că esenţa religiei creştine, care până atunci a fost trăirea după învăţătura lui Isus, a fost schimbată în mântuirea sufletului, înțeleasă ca iertare de păcate intermediată de preoți.

La Reforma din 1517, Martin Luther a înlăturat medierea preoților şi a readus relaţia directă cu Dumnezeu, dar a lăsat neschimbatăesenţa, ca fiind iertarea de păcate făcută prin jertfa lui Cristos şi obținută de fiecare credincios în mod direct, printr-un act de credinţă.

Cultele evanghelice de la noi (baptiștii, creștinii după evanghelie şi penticostalii) pun şi ei accentul principal pe mântuirea sufletului înțeleasă ca iertare de păcate şi primită printr-un act de credinţă la convertire.

Toate cultele creştine (catolici, ortodocși, luterani şi neoprotestanți) vorbesc şi despre trăirea unei vieți caracterizate prin fapte bune, dar aceasta este ruptă de actul mântuirii: omul poate merge în cer şi fără o schimbare radicală a caracterului şi a modului de viaţa.

Să recapitulăm: La origine, esenţa creştinismului a fost transformarea vieții după învăţătura lui Isus; după introducerea preoţiei, esenţa a devenit obținerea iertării de păcate pentru ca sufletul să meargă în cer după moarte. Până astăzi, esenţa creştinismului este percepută ca modul de obținere a iertării de păcate.

Ce a dispărut în procesul acesta?

A dispărut scopul lui Dumnezeu de a produce oameni după chipul şi asemănarea Sa, sau, cu alte cuvinte, scopul Lui de a popula pământul cu oameni buni şi de a crea o omenire fără răutate (să se facă pe pământ aşa cum este în cer).

Să revenim la tema noastră: singurul care oferă o rețetă pentru a face oameni buni este Isus din Nazaret (cu predecesorii Lui care au discutat acest subiect: Moise, David, Osea şi Isaia şi cu ucenicii Lui care au întregit tratarea subiectului: Pavel, Petru şi Ioan).

O observație de temelie: Pentru a acceptasoluția dată de El, pentru a o înțelege şi a o aplica, este necesar să accepți modul Lui de a înțelege lumea (Weltanschaung, worldview). Problema este că omul modern se uită spre El cu condescendență şi nu se poate umili să accepte concepția despre lume a unui tâmplar care a trăit acum două mii de ani. Dar mai este o enorm de mare problemă: teologii tuturor cultelor creştine nu sunt dispuși să renunțe la construcțiile lor dogmatice (doctrinare), să accepte că au greșit şi să se întoarcă la concepțiile simple ale lui Isus din Nazaret.

Prin urmare, o acțiune de formare de oameni buni după rețeta lui Isus va fi lovită cu furie atât de la dreapta (cultele creştine) cât şi de la stânga (gândirea modernă).