Frangerea painii - Zac POONEN

Frângerea pâinii – un legământ

Când Isus a instituit frângerea pâinii”, El a folosit un cuvânt pe care nu l-a mai folosit înainte – cuvântul “legământ”. O înţelegere potrivită a acestui cuvânt e esenţială, dacă vrem să luăm parte la masa Domnului într-un mod plin de semnificaţie.

 

O relaţie de legământ cu Dumnezeu

Prima menţionare a cuvântului “legământ” se află în Geneza 6 :18 unde Dumnezeu promite să încheie un legământ cu Noe (Gen. 9 :9,11). Dumnezeu judecase întreaga lume din cauza păcatului omului şi acum a făcut un legământ cu Noe că nu va mai judeca niciodată lumea cu un potop, aşa cum tocmai făcuse. Apoi, Dumnezeu a dat un semn ca să reprezinte legământul făcut cu El. Este ceea ce noi numim acum curcubeu”. În orice caz, Dumnezeu l-a numit “curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nori” (Gen. 9:13). Cuvântul folosit aici pentru curcubeu este unul şi acelaşi cu cel folosit în alte locuri din Biblie pentru “arc”, ca armă. Un arc este totdeauna aţintit în direcţia celui în care trebuie să fie trasă săgeata. Semnificaţia curcubeului din nori orientat în sus (în loc să fie orientat în jos) este că Dumnezeu, care locuieşte în ceruri, urma să primească El însuşi săgeata trasă de arc şi să ia asupra Sa judecata pentru păcatul omului. Arcul nu va fi aţintit spre om, ci spre Dumnezeu Însuşi. Lumea n-a mai fost niciodată judecată de atunci printr-un potop. Psalmul 69:1,2 declară că potopul judecăţii lui Dumnezeu a trecut asupra lui Isus pe cruce. Aceasta a fost împlinirea semnului arcului din nori.

Următoarea persoană din Scriptură cu care Dumnezeu a făcut un legământ a fost Avram. Acesta e menţionat pentru prima dată în Geneza 15:8. Observă cu atenţie cum a intrat Dumnezeu acolo în legământ cu Avram. Lui Avram i s-a spus să aducă trei animale şi două păsări, să le omoare şi să le pună pe pământ (Gen. 15:9,10). Animalele trebuiau să fie tăiate în două şi puse fiecare jumătate una în faţa celeilalte. Noaptea, Dumnezeu s-a coborât şi, asemenea unui cuptor fumegând şi ca nişte flăcări de foc, a trecut printre cele două jumătăţi ale animalelor sacrificate. Astfel a făcut Domnul legământ cu Avram. Semnificaţia era din nou clară – că Dumnezeu Însuşi Îşi va da viaţa (ca acele animale moarte) pentru Avram. Ca în cazul semnului legământului cu Noe, moartea era calea prin care legământul era stabilit – o moarte în care Dumnezeu Însuşi a luat iniţiativa.

Această metodă a stabilirii şi confirmării unui legământ a devenit mai târziu o practică în Israel, aşa cum se vede din Ieremia 34:18,19. Când doi oameni intrau în legământ, ei omorau viţelul, îl tăiau în două şi mergeau printre cele două jumătăţi, declarând simbolic astfel că fiecare era pregătit să-şi dea viaţa pentru celălalt, fiind credincios legământului. Era o ofensă gravă să faci un astfel de legământ simbolic şi să nu-l ţii. De atunci înainte, Dumnezeu le-a spus oamenilor din Iuda prin Ieremia că El îi va judeca sever dacă fac un astfel de legământ şi apoi îl rup.

În Geneza 17 găsim reconfirmarea legământului lui Dumnezeu cu Avraam. Din nou, Dumnezeu a dat un semn pentru a reprezenta legământul – de data aceasta tăierea împrejur. Aceasta este o tăietură a cărnii şi simbolizează, aşa cum explică Filipeni 3:3 şi Coloseni 2:11, moartea firii. Observăm că simbolul legământului e din nou ceva care vorbeşte despre moarte. De data aceasta era vorba despre Avraam şi sămânţa lui care trebuia să semnifice dorinţa lor de a fi credincioşi legământului până la moarte. Tăierea împrejur exterioară era însă un semn al dorinţei lui Dumnezeu să taie împrejur inimile israeliţilor ca să-l iubească pe El cu toată inima (Deut. 30:6; Rom. 2:28,29). Acest lucru ne învaţă că nu poate exista dragoste de Dumnezeu din toată inima separată de moartea faţă de firea pământească.

Următorul moment, în care citim despre un legământ, este când Dumnezeu a făcut un legământ cu naţiunea Israel prin Moise – ceea ce numim “Vechiul legământ”. Citim aceasta în Exod 24:4-7. Moise a scris cuvintele lui Dumnezeu într-o carte (cartea legământului), a omorât tauri tineri ca jertfă pentru Domnul şi a stropit sângele lor peste popor, spunând: “Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi” (Exod 24:8). Legământul a fost sigilat de sângele animalelor ucise.

Aceasta e prima dată în Biblie când apare expresia “sângele legământului”; este aceeaşi expresie pe care a folosit-o Isus când a dat mai departe ucenicilor paharul cu vin, la ultima cină (Matei 26:28). Sub Vechiul Legământ, Isus ne invită să bem din pahar. Aceasta simbolizează faptul că, sub Vechiul Legământ, Legea putea să cureţe doar viaţa exterioară a unei persoane, pe când în Noul Legământ putem fi curăţiţi în interior.

Din nou, în legământ s-a intrat prin moarte. În Evrei 9:13-22 e arătat acest contrast dintre sângele taurilor şi sângele lui Hristos; aici ni se spune că “unde este un testament, acolo trebuie să fie moartea celui ce l-a făcut … n-are putere câtă vreme trăieşte cel ce l-a făcut” (Evrei 9:16,17). De aceea, fiecare simbol al fiecărui legământ făcut de Dumnezeu cu orice om a simbolizat moartea.

Singurul mod, prin care Isus a putut stabili Noul Legământ cu noi, a fost prin moartea Lui şi singurul mod, în care putem intra în acest legământ şi privilegiile lui, este prin moartea faţă de noi înşine. Aceasta e semnificaţia actului de a mânca pâinea şi de a bea vinul la frângerea pâinii”. În Evrei 13 :20 ni se spune că Dumnezeu L-a ridicat pe Isus din moarte prin sângele legământului veşnic. Ce înseamnă asta ? Sângele vărsat de Isus pe crucea de la Golgota a fost vărsat ca rezultat al împotrivirii faţă de păcat până la moarte (Evrei 12 :4). Isus era hotărât să-L asculte pe Taăl şi să nu păcătuiască niciodată.Atitudinea Sa faţă de Tatăl Său era : “Tată, mai degrabă aş muri decât să nu Te ascult în cel mai mic lucru” (Fil. 2 :8 “ascultător până la moarte”). Acesta a fost legământul lui Isus cu Tatăl Său.

Acum, Isus ne invită la masa Sa, să bem din paharul care e sângele acestui Nou Legământ. Vrem noi ? Putem noi să bem din paahrul din care a băut El ? Tânjim noi ca apostolul Pavel să cunoaştem “părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi” (Fil. 3:10,11)?

Cei mai mulţi credincioşi vin la masa Domnului cu aşa uşurinţă, fără să înţeleagă ce implică aceasta şi care este înţelesul Legământului. Numai cel ce este hotărât să lupte împotriva păcatului, chiar până la sânge, poate lua parte la masa Domnului în chip vrednic.

Cuvântul “legământ” e asemănat unui acord solemn, contract, semnat la un tribunal. Nimeni nu va semna un contract la tribunal fără să citească şi să înţeleagă atent termenii lui. Dar cât de uşuratic iau parte credincioşii din pâine şi vin la masa Domnului ! Nu-i de mirare faptul că şi astăzi, ca în Corint, mulţi credincioşi sunt slabi (spiritual şi fizic), bolnavi (fizic şi spiritual) şi o parte dintre ei mor înainte de timpul stabilit de Dumnezeu (1 Cor. 11 :30) – şi toate acestea pentru că ei au venit în chip uşuratic la masa Domnului.

În Levitic 26 :14-20, Dumnezeu a avertizat pe israeliţi că, dacă ei încheie un legământ cu El şi-l rup, s vor îmbolnăvi şi vor fi nimiciţi şi nu vor avea câştig din munca sau afacerile lor.

Este un lucru grav să rupi un legământ. “Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu. Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti. Mai bine să nu faci nici o juruinţă decât să faci o juruinţă şi să n-o împlineşti” (Ecl. 5:2-5).

Oricine e chinuit în mod repetat de boală şi slăbiciune ar trebui să se gândească atent dacă a rupt în mod nechibzuit legământul lui cu Dumnezeu. De aceea ne spune Iacov să ne mărturisim păcatele ca să fim vindecaţi (Iac. 5:16).

Pâinea pe care o frângem simbolizează Trupul lui Hristos. Înainte de toate simbolizează trupul fizic pe care l-a luat Isus când a venit pe pământ, în care niciodată nu a făcut voia Sa, ci a Tatălui (Evr. 10:5-7). Astfel, trupul Său a fost unul frânt, oferit prin viaţa Lui pământească. Trupul Lui a fost ca pâinea – uşor de frânt chiar şi când e atins puţin. Astfel a renunţat El la voia Sa pentru a face voia Tatălui în toate lucrurile. Când frângem pâinea şi ne împărtăşim din ea, prin aceasta mărturisim foarte solemn că şi noi dorim să mergem pe acelaşi drum al dăruirii şi al frângerii. De aceea este un lucru grav să spui aceasta Domnului la masa Lui şi apoi să trăieşti ca şi cum nu ai fi făcut niciodată legământ cu El. Nu putem fi perfecţi, dar El aşteaptă chiar şi de la cel mai nou credincios să aibă dorinţa de a merge pe calea morţii faţă de sine şi să nu mai trăiască pentru sine, ci doar pentru El (2 Cor. 5:15). Altfel luăm din pâine în chip nevrednic, fără să deosebim cum trebuie trupul Domnului.

O relaţie de legământ cu fraţii

Pâinea pe care o frângem simbolizează nu numai trupul fizic al lui Hristos, ci şi Biserica, Trupul lui Hristos (1 Cor. 10:16-17), pentru că este doar o pâine şi noi, care suntem mulţi, suntem un trup. Cei care “mănâncă jertfele sunt în împărtăşire cu altarul” (1 Cor. 10:18). Dacă mâncăm la masa Domnului, atunci trebuie să împărtăşim moartea Sa pe cruce (altarul) – moartea faţă de sine – nu numai în relaţia noastră cu Dumnezeu, ci şi în relaţia noastră cu ceilalţi din Trupul lui Hristos.

Şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi” (1 Ioan 3 :16). Acesta e un alt aspect al mărturiei noastre la masa Domnului. Nu intrăm în legământ numai cu Domnul, ci şi cu fraţii noştri. Şi în acest aspect al legământului intrăm prin moartea faţă de sine.

Aşa cum cele două părţi intrate într-un legământ în Israel treceau printre cele două jumătăţi ale viţelului jertfit (“frânt”), tot aşa şi astăzi noi intrăm într-un legământ unii cu alţii prin pâinea frântă. Acest lucru e la fel de serios ca primul aspect amintit mai devreme, şi anume al legământului cu Dumnezeu.

În 1 Samuel 18:1-8 citim despre intrarea în legământ a lui Ionatan cu David. Aceasta este o imagine frumoasă a ceea ce relaţia de legământ ar trebui să fie în Trupul lui Hristos. Acolo se spune că sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui David. Cuvântul “lipit”, folosit aici, este acelaşi cuvânt folosit în Neemia 4:6, când se referă la zidul construit în aşa fel încât nu era nici o fisură în el. Tot aşa era inima lui Ionatan lipită de cea a lui David – nu era nici o fisură între inimile lor ca inamicul să poată intra prin ea. Mai departe se spune că Ionatan l-a iubit pe David ca pe sine însuşi. Aceasta e şi chemarea noastră în Trupul lui Hristos – să fim uniţi împreună ca UNUL astfel încât să nu fie nici o fisură între noi (nici o fisură a neînţelegerii, geloziei, suspiciunii), prin care inamicul să intre şi să aducă separare.

Din tot Israelul, Ionatan era persona care s-ar fi putut simţi cea mai îndreptăţită să fie invidioasă pe David, deoarece acesta era o ameninţare pentru el în calea succesiunii sale la tronul lui Saul, ca rege al lui Israel. Însă el a biruit gelozia şi l-a iubit pe David ca pe sine însuşi. Cum îi mai face Ionatan de ruşine pe credincioşii Noului Testament!

Apoi, Ionatan a făcut un legământ cu David şi ca simbol al legământului, el şi-a dat jos haina sa regală şi a pus-o pe David. Aceasta simboliza dorinţa lui Ionatan de a muri faţă de sine însuşi, ca următor rege al Israelului, şi de a-l face pe David împărat. În Trupul lui Hristos ni se porunceşte în cinste, fiecare să dea întâietate altuia” (Rom. 12 :10). Trebuie să murim în aşa fel faţă de noi înşine, încât să dorim în mod sincer şi cinstit ca fraţii noştri să fie mai mari, mai înălţaţi şi mai admiraţi decât noi înşine. Şi, dacă e necesar, ne luăm haina să acoperim o goliciune a fratelui, oriunde se vede. Astfel îl putem face glorios pe fratele noastru, în ochii celorlalţi. Aceasta înseamnă să intri într-o relaţie de legământ cu fraţii din Trupul lui Hristos.

E imposibil să intri într-un asemenea legământ fără să mori, în mod continuu, faţă de sine. Toate problemele, care creează confuzii în aproape fiecare adunare de credincioşi, se ridică deoarece credincioşii de acolo nu au intrat într-o astfel de relaţie de legământ unii cu alţii. Fiecare îşi caută folosul său. Rezultatul clar al acestui fapt este că satan triumfă, iar astfel de adunări nu sunt biserica pe care o zideşte Isus, pentru că Isus a spus că porţile iadului nu vor fi capabile să triumfe împotriva Bisericii pe care El o zideşte (Matei 16 :18).

Astăzi, Isus Îşi zideşte Biserica Sa în această lume. Dacă vrem să fim o parte a acestei Biserici şi să luăm parte la zidirea ei, atunci trebuie să punem la inimă relaţiile de legământ şi să căutăm să învăţăm cu toată inima ce înseamnă să-l înălţăm pe fratele nostru.

Apoi citim că Ionatan şi-a luat, de asemenea, armura, sabia, arcul şi centura sa şi le-a dat lui David. Intrând în legământ cu fraţii noştri, noi renunţăm la orice armă posibilă cu care i-am putea răni în vreun fel. Aceasta e însemnătatea acţiunii lui Ionatan.

Arma cu care s-au făcut pagube maxime în creştinătate este limba. Vrem să punem jos această armă în relaţia de legământ cu fraţii noştri în aşa fel, încât să nu vorbim niciodată rău sau să bârfim împotriva altora, nici măcar o dată ?

Această predare a armelor noastre implică totodată o încredere în fratele nostru, astfel încât să ne putem permite să fim lipsiţi de apărare înaintea lui, deoarece ştim că el nu ne va răni niciodată. Printr-o astfel de încredere se zideşte frăţietatea.

În 1 Samuel 19, 20 vedem fidelitatea neclintită a lui Ionatan faţă de David, chiar cu preţul de a sta împotriva propriului tată. Ionatan a stat de partea fratelui său David în prezenţa rudelor sale de sânge. Într-adevăr, el este un exemplu demn de urmat pentru noi toţi. Trebuie să iubim frăţietatea mai mult decât rudele noastre de sânge.

În Amos 1 :9,10 vedem cât de serios a privit Dumnezeu ruperea legământului de frăţietate. Tir a făcut un legământ cu Israel în zilele lui Hiram. Însă în vremuri de necaz, cei din Tir l-au trădat şi au fost daţi în mâna duşmanilor lor şi astfel au rupt legământul pe care îl făcuseră. Dumnezeu i-a spus lui Amos că El urma să judece drastic Tirul pentru acest lucru.

În 2 Samuel 21 :1-2 citim un alt exemplu. În Israel era foamete de trei ani. Când David L-a căutat pe Domnul să vadă care e cauta acesteia, Domnul i-a spus că era din cauza faptului că Israel a rupt legământul pe care l-a făcut cu Gabaoniţii din zilele lui  Iosua. Împăratul Saul omorâse pe Gabaoniţi, neluând în seamă acel legământ solemn. Ani mai târziu, la mult timp după ce Saul a murit, judecata l-a ajuns din urmă pe Israel. Dumnezeu poate să-Şi amâne judecăţile Sale, dar acolo unde nu vede pocăinţă, acele judecăţi vor veni cu siguranţă. Ne-am putea întreba de ce a amânat Dumnezeu atât de mult să trimită foametea. A fost fără nici o îndoială din cauză că El a dat lui Israel timp să se pocăiască. Când ei nu s-au pocăit, judecata a căzut peste ei.

Pavel le-a spus corintenilor că, dacă ei s-ar judeca pe sine, Dumnezeu nu i-ar mai judeca. Însă, de vreme ce ei nu se judecaseră pe ei înşişi, de aceea mulţi dintre ei erau bolnavi şi slabi, şi mulţi mureau înainte de vreme (1 Cor. 11 :30-31). Toţi credincioşii care sunt în permanenţă slabi şi bolnavi ar trebui să caute pe Dumnezeu să vadă dacă motivul pentru acest lucru nu e cumva un legământ rupt de frăţietate – luând parte la masa Domnului şi apoi trădându-şi fraţii şi surorile, în spatele lor, prin defăimare, bârfă. Aceasta a fost crima principală a lui Iuda Iscarioteanul – că a luat parte la masa legământului cu Isus şi apoi s-a dus afară şi L-a trădat. Aşa cum psalmistul a profeţit, “chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi pusesem încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea” (Psalm 41 :9).

Să ne facă Domnul capabili să ne verificăm pe noi înşine şi să luăm parte pe viitor la masa Lui într-un mod plin de semnificaţie. Haideţi să ne pocăim cu toată inima de păcatul ruperii legământului cu Domnul şi cu fraţii şi surorile noastre, şi haideţi să luăm seama la vocea Duhului care a venit la noi.