Adevarul pe care il credem - Zac POONEN

Adevărul pe care îl credem

În Scriptură ni se porunceşte să fim foarte atenţi la noi înşine şi la învăţătura noastră, pentru că numai aşa putem să ne asigurăm mântuirea pentru noi înşine şi pentru aceia cărora le predicăm (1 Tim. 4:16).

 

Viaţa şi doctrina noastră sunt ca două picioare care dau stabilitate vieţii noastre creştine. Ambele picioare ar trebui să fie la fel de lungi ca la oamenii normali. Vorbind în general, în creştinătate găsim că cei mai mulţi credincioşi pun accentul pe unul sau pe celălalt dintre aceste două “picioare”.

Când vine vorba despre doctrină, ni se porunceşte să fim oameni care “împart drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Mulţi sunt neatenţi în studiul Scripturii şi astfel sunt dezechilibraţi în înţelegerea doctrinei.

Adevărul lui Dumnezeu este ca trupul uman: e perfect doar când fiecare parte are dimensiunea corectă. Nu toate adevărurile din Scriptură sunt la fel de importante. Să dăm însă un exemplu: a vorbi în limbi nu este la fel de important ca a-i iubi pe ceilalţi credincioşi. Dacă se pune accent prea mult pe oricare din doctrine în detrimentul alteia, atunci adevărul proclamat va fi la fel de neatrăgător, neplăcut ca un trup cu o ureche sau un ochi de dimensiuni mult mai mari! Pe lângă aceasta, astfel de accentuări prea mari ne vor conduce şi la faptul de a deveni eretici în credinţa noastră. De aceea este important să tratăm adevărul lui Dumnezeu cu acurateţe.

Ar fi fost simplu dacă am fi putut spune doar că noi credem adevărul aşa cum se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu (în cele 66 de cărţi care alcătuiesc Biblia). Acesta e adevărul. Însă, de când adevărul Cuvântului lui Dumnezeu a fost răstălmăcit şi pervertit de viclenia lui satan şi a oamenilor, e necesar să explicăm detaliat exact ce ne învaţă Biblia.

Cuvântul lui Dumnezeu, spre deosebire de matematică şi ştiinţă, nu poate fi înţeles printr-un simplu studiu intelectual, separat de revelaţia Duhului Sfânt. Isus a spus că această revelaţie e dată numai pruncilor (celor smeriţi), ţi nu intelectualilor mândri (Matei 11:25). Tocmai de aceea n-au putut ucenicii din vremea lui Isus să-I înţeleagă învăţătura. Cei mai mulţi dintre ucenicii de astăzi se află şi ei în aceiaşi barcă din acelaşi motiv!

În acelaşi timp trebuie să  ne folosim şi mintea deoarece ni se porunceşte la minte fiţi oameni mari” (1 Cor. 14 :20). Numai o minte care e supusă total Duhului Sfânt poate înţelege corect Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Lui să fie complet liberi în orice privinţă, dar mulţi credincioşi sunt prinşi în robia atâtor obiceiuri păcătoase şi tradiţii omeneşti. Un motiv al acestui lucru este că ei citesc Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod neglijent.

Cu cât vrem să înţelegem mai exact Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult adevărul ne va elibera în fiecare domeniu al vieţii noastre (Ioan 8:32).

Cei mai mulţi credincioşi sunt foarte atenţi când e vorba de investirea banilor lor, dar sunt foarte neatenţi când e vorba de studierea Scripturilor. Aceasta arată că ei preţuiesc banii mai mult decât pe Dumnezeu. Fără îndoială că astfel de credincioşi se vor abate de la înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ni se spune clar că toată Scriptura ne-a fost dată ca să ne facă desăvârşiţi” (2 Tim. 3 :16-17). Deci putem spune că aceia, care nu sunt interesaţi în desăvârşirea creştină, nu vor fi în stare nici să înţeleagă corect Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 7 :17).

Teama de Domnul este începutul înţelepciunii şi Dumnezeu revelează tainele Sale doar celor ce se tem de El (Psalm 25 :14).

Adevărul cu privire la Dumnezeu

Biblia ne învaţă că Dumnezeu este Unul singur şi, de asemenea, că există trei Persoane în acest Singur Dumnezeu.

Deoarece numerele aparţin lumii materiale şi deoarece Dumnezeu este Duh, mintea noastră limitată nu poate înţelege acest adevăr în mod complet, exact cum o ceaşcă nu poate cuprinde apa dintr-un ocean.

Un câine nu poate înţelege tabla înmulţirii – cum trei de unu, când sunt înmulţiţi, pot rămâne tot unu : 1x1x1 = 1. Nici noi nu putem înţelege cum Dumnezeu poate di Trei Persoane şi totuşi Un Dumnezeu. Un câine poate înţelege doar pe un alt câine, el nu poate înţelege în întregime un om. La fel, un dunnezeu care poate fi explicat şi înţeles de mintea noastră umană ar fi doar un alt om ca noi înşine. Simplul fapt că Dumnezeul Bibliei depăşeşte raţiunea noastră reprezintă dovada cea mai evidentă că acesta e adevărul.

Adevărul despre Trinitate este limpede din primul verset al Bibliei, unde cuvântul pentru “Dumnezeu” se află la plural în ebraică – Elohim. De asemenea, Îl vedem în folosirea cuvintelor “Noi” şi al Nostru” în Geneza 1 :26. Lumina acestui adevăr este concentrată şi mai clar la botezul lui Isus, unde Tatăl (vocea din ceruri), Fiul (Isus Hristos) şi Duhul Sfânt (în forma unui porumbel) sunt toţi prezenţi (Matei 3 :16-17).

Cei care spun că Isus însuşi este Taăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu pot explica cum a putut El să facă voia Tatălui Său pe pământ, în timp ce se lepăda de voia Sa proprie (Ioan 6 :38). Unitarienii, care cred că Dumnezeu este doar O singură Persoană şi care de aceea botează “doar în Numele lui Isus”, se leapădă de fapt de adevărul că Isus a venit ca Om.

Biblia spune că, cine are învăţătura adevărată, are pe Tatăl şi pe Fiul, dar cine neagă pe Taăl sau pe Fiul are duhul lui Anticrist (2 Ioan 9 :!; 1 Ioan 2 :22).

În botezul creştin, Isus ne porunceşte în mod explicit faptul că noi trebuie să botezăm în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt (Matei 28 :19), Fiul fiind identificat ca Domnul Isus Hristos (Fapte 2 :38).

Adevărul cu privire la Hristos

Scriptura ne învaţă că Isus Hristos a existat ca Dumnezeu şi a fost egal cu El din veşnicii (Ioan 1 :1) şi că El a venit pe pământ ca Om. El a ales voluntar să NU exercite o parte a puterii Sale pe care o avea ca Dumnezeu. La aceasta se referă expresia “El s-a dezbrăcat pe Sine Însuşi” (Fil. 2:6-7).

Să luăm în considerare câteva exemple care dovedesc acest lucru : Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău (Iacov 1 :13), însă Isus S-a lăsat ispitit (Matei 4 :1-10). Dumnezeu cunoaşte orice lucru. Însă Isus când a fost pe pământ a spus că El nu ştia ziua celei de.a doua veniri a Lui (Matei 24 :36). De asemenea, El s-a apropiat de măslin ca să vadă dacă acesta are vreo roadă (Matei 21 :19). Dacă ar fi folosit puterea Sa ca Dumnezeu, El ar fi ştiut încă de departe că pomul nu avea roadă ! Înţelepciunea lui Dumnezeu e neschimbată şi veşnică. Totuşi, e consemnat de două ori despre Domnul Isus că “El creştea în înţelepciune” (Luca 2 :40, 52).

Toate aceste versete indică faptul că Isus “S-a dezbrăcat pe Sine” de multe puteri ale lui Dumnezeu, când a venit pe pământ.

Însă, chiar dacă Isus s-a golit pe Sine de aceste puteri când a venit pe pământ, cu toate acestea în persoana Sa El era Dumnezeu. Evident că e imposibil ca Dumnezeu să înceteze să fie Dumnezeu chiar dacă ar vrea să facă aşa. Un rege poate merge să trăiască într-o mahala, renunţând la drepturile de rege, dar tot rege ar fi. Aşa este şi cu Isus.

Dovada cea mai clară a dumnezeirii lui Isus, când a fost pe pământ, se vede în cele 7 momente consemnate, în care a acceptat închinarea din partea altora (Matei 8 :2 ; 9 :18 ; 14 :33 ; 15 :25 ; 20 :20 ; Marcu 5 :6 ; Ioan 9 :38). Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu acceptă închinarea (Fapte 10 :25-26 ; Apoc. 22 :8-9). Însă Isus a acceptat-o pentru că El a fost Fiul lui Dumnezeu. Tatăl i-a descoperit lui Petru că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu chiar şi în timp ce a fost pe pământ (Matei 16 :16-17).

În ceea ce priveşte umanitatea lui Isus, Evrei 2 :17 este foarte exact când afirmă că Isus “ a fost asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile”. El n-a fost făcut asemenea copiilor lui Adam, pentru că atunci ar fi avut un “om vechi” la fel ca restul omenirii (omul vechi e expresia scripturală pentru care, din păcate, mulţi folosesc expresia nescripturală “natură păcătoasă”).

Isus NU a avut o natură păcătoasă deoarece El nu a avut un tată uman. Isus a fost născut prin Duhul Sfânt şi a fost sfânt de la concepţie (Luca 1 :35).

Fraţii spirituali ai lui Isus sunt aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12 :49-50), care sunt născuţi din Duhul Sfânt (Ioan 3 :5), s-au dezbrăcat de omul vechi şi s-au îmbrăcat cu omul cel nou (Ef. 4 :22,24). Însă noi, fraţii lui Isus, avem o voie a noastră şi Isus a fost făcut ca noi “în toate lucrurile”. La rândul Lui, şi El a avut o voia a Sa, proprie, de care S-a lepădat (Ioan 6 :38).

Când ne-am născut ca şi copii ai lui Adam, ne-am născut toţi cu omul cel vechi. Omul vechi poate fi asemănat cu un slujitor care ne este necredincios şi care deschide uşa inimii noastre în faţa dorinţelor cărnii (care pot fi asemănate cu o badă de tâlhari) care caută să intre în ea. Când suntem născuţi din nou, acest om vechi este omorât de Dumnezeu (Rom. 6 :6). Însă noi avem încă firea prin care suntem ispitiţi (Iacov 1 :14-15). Omul vechi este înlocuit acum de omul nou care se opune dorinţelor firii şi caută să ţină închisă uşa inimii împotriva acestei “bande de tâlhari”.

Isus a fost ispitit în toate aspectele în care suntem şi noi, şi a biruit (Evrei 4 :15). Oricum El nu a venit în “firea păcătoasă”, ci doar “într-o fire asemănătoare cu cea a păcatului” (Rom. 8 :3). Noi am trăit mulţi ani în păcat. Obiceiurile păcătoase, pe care le-am căpătat în cursul multor ani de trăire în păcat, ne fac că păcătuim inconştient chiar şi după ce suntem născuţi din nou.

De exemplu, cei ce au folosit multe înjurături în trecut se pot afla în situaţia că le vin pe limbă, în mod inconştient, astfel de cuvinte când se află sub presiune ; pe de altă parte, cei care niciodată nu au folosit înjurături în zilele în care nu erau întorşi la Domnul, nu vor folosi inconştient astfel de cuvinte.În mod similar, cei care au fost expuşi mult la pornografie au o problemă mai mare cu gândurile şi visurile murdare decât ceilalţi care nu şi-au făcut pe plac în aceeaşi măsură.

Isus n-a păcătuit niciodată şi nici nu a avut măcar vreun păcat inconştient în viaţa Sa. Dacă El ar fi păcătuit măcar o dată inconştient, ar fi trebuit să aducă un sacrificiu pentru acel păcat (aşa cum citim în Levitic 4 :27-28). Atunci El nu ar fi putut fi o jertfă perfectă pentru păcatele noastre.

Doctrina cu privire la persoana lui Isus a fost punctul de controversă de-a lungul istoriei Bisericii şi multe erezii au fost predicate referitor la aceasta. Unii au accentuat prea mult divinitatea Sa până în punctul în care n-au mai putut să-L vadă ca Om, care a fost ispitit exact ca noi. Alţii au accentuat prea mult umanitatea Sa până în punctul în care I-au anulat divinitatea.

Singura noastră garanţie de a evita fiecare din aceste erezii e să stăm alături de întreaga revelaţie a lui Dumnezeu din Scriptură şi să ne oprim unde aceasta se opreşte, ca nu cumva să “o luăm înainte” (2 Ioan 7,9).

Venirea lui Isus pe pământ ca Om este un mister. E o nebunie din partea noastră să încercăm să analizăm acest adevăr dincolo de ceea ce ni se spune în Biblie. Să facem aşa, ar fi un fapt la fel de necugetat şi lipsit de respect ca iscodirea curioasă a israeliţilor în interiorul chivotului lui Dumnezeu (un simbol al lui Hristos – o faptă pentru care Dumnezeu i-a lovit – 1 Sam. 6 :19).

Isus a spus că a venit pe pământ ca să se lepede de propria voinţă şi să facă voia Tatălui Său (Ioan 6 :38). Aceasta arată că Isus a avut o voinţă umană care era opusă voii Tatălui (Matei 26 :39), altfel El nu ar fi trebuit să lepede acea voie.

Isus a fost ispitit, şi El, în toate aspectele exact ca noi (Evrei 4 :15). Însă, din cauză că El n-a fost niciodată de acord în mintea Sa cu vreuna dintre aceste ispite, El n-a păcătuit niciodată (Iacov 1 :15). Fiecare ispită, căreia trebuie să-i facem faţă, a fost deja confruntată şi biruită de Domnul nostru Isus în timpul vieţii Sale pământeşti.

Noi toţi ştim cât de dificil e să trăieşti fără să păcătuieşti chiar şi o singură zi ! Deci am putea spune că cel mai mare miracol pe care l-a făcut vreodată Isus a fost să trăiască zilnic, fără să păcătuiască, timp de 33 de ani, deşi a fost ispitit exact ca noi în fiecare aspect al vieţii. El S-a împotrivit păcatului până la moarte şi a primit har de la Tatăl, deoarece l-a căutat cu strigăte mari şi lacrmi (Evrei 5 :7 ; 12 :3-4).

Ca Înainte-mergător al nostru, EL ne cheamă acum să-I urmăm exemplul, luând crucea şi dând la moarte voia noastră proprie (Luca 9 :23).

Noi cădem în păcat deoarece nu ne împotrivim lui suficient de stăruitor şi pentru că nu cerem Har de la Tatăl ca să biruim. Astăzi nu ni se cere să-L urmăm pe Isus în aspectele exterioare ale vieţii Sale – fiind tâmplari sau celibatari – nici în lucrarea Sa, mergând pe ape sau înviind morţi, ci mai degrabă în a fi credincioşi aşa cum a fost El, biruind păcatul.

Duhul Sfânt ne inspiră să facem două mărturisiri cu privire la Isus Hristos – una, că El este Domn şi cealaltă, că Isus a venit în trup (1 Cor. 12 :3 ; 1 Ioan 4 :2-3). Amânduoă mărturisirile sunt la fel de importante, dar ultima are o avertizare în plus, deoarece ni se spune că semnul identificării spiritului lui Anticrist este că nu mărturiseşte venirea în trup a lui Isus (2 Ioan 7).

Astăzi, Omul Hristos Isus (1 Tim. 2 :5) este “cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Fratele nostru mai mare), iar Tatăl Său este şi Tatăl nostru (Rom. 8 :29 ; Ioan 20 :17 ; Ef. 1 :3 ; Evrei 2 :11).

Isus nu a încetat să fie Dumnezeu când a venit pe pământ (Ioan 10 :33). El nu a încetat să fie Om când S-a întors în ceruri (1 Tim. 2 :5).

Adevărul cu privire la mântuire

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre “mântuire” la trei timpuri – trecut (Ef. 2:8), prezent (Fil. 2:12) şi viitor (Rom. 13:11) sau, cu alte cuvinte, vorbeşte despre îndreptăţirea prin credinţă, sfinţire şi glorificare.

Mântuirea are un fundament şi o suprastructură. Fundamentul este iertarea de păcate şi îndreptăţirea prin credinţă.

Îndreptăţirea prin credinţă e mai mult decât iertarea de păcate; se referă şi la faptul că am fost declaraţi neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu pe baza morţii, învierii şi înălţării lui Isus. Nu pe baza faptelor noastre (Ef. 2:8-9), întrucât chiar şi faptele noastre drepte sunt ca o haină mânjită în ochii lui Dumnezeu (Isaia 64:6). Noi suntem îmbrăcaţi în neprihănirea lui Hristos (Gal. 3:27). Pocăinţa şi credinţa sunt condiţiile pentru a fi iertaţi şi îndreptăţiţi (Fapte 20:21).

Adevărata pocăinţă trebuie să producă în noi roada restituirii – să dăm înapoi bani, lucruri şi taxe, care sunt în mod greşit în posesia noastră (care aparţin altora) şi, pe cât posibil, să cerem iertare celor cărora le-am greşit (Luca 19:8-9). Când Dumnezeu ne iartă, El ne cere ca să iertăm şi noi pe ceilalţi în acelaşi fel. Dacă nu facem asta, Dumnezeu îşi retrage iertarea (Matei 18:23-35).

Pocăinţa şi credinţa trebuie să fie urmată de botezul prin cufundare în apă, prin care mărturisim public înaintea lui Dumnezeu, a oamenilor şi demonilor, că omul nostru cel vechi este într-adevăr îngropat (Rom. 6:4,6).

Apoi putem primi botezul în Duhul Sfânt, prin care suntem îmbrăcaţi cu putere ca să fim martori pentru Hristos prin viaţa şi vorbirea noastră (Fapte 1:8). Botezul în Duhul Sfânt este o promisiune care se primeşte prin credinţă de către toţi copiii lui Dumnezeu (Matei 3:11; Luca 11:13).

Este privilegiul oricărui ucenic să aibă mărturia Duhului Sfânt că este într-adevăr un copil al lui Dumnezeu (Rom. 8:16) şi, de asemenea, să ştie sigur că a primit Duhul Sfânt (Fapte 19:2).

Sfinţirea e suprastructura construcţiei. Sfinţirea (însemnând “a fi pus deoparte” de păcat şi lume) este un proces care începe cu naşterea din nou (1 Cor. 1:2) şi care continuă de-a lungul vieţii noastre pământeşti (1 Tes. 5:23-24). Aceasta e o lucrare pe care Dumnezeu o iniţiază în noi prin Duhul Sfânt, scriind legile Sale în inimile şi minţile noastre; însă trebuie să ne facem partea, ducând până la capăt mântuirea noastră cu frică şi cutremur (Fil. 2:12-13). Noi suntem cei care trebuie să dăm la moarte faptele firii prin puterea oferită nouă de Duhul Sfânt (Rom. 8:13). Noi suntem cei care trebuie să ne curăţim de toată murdăria firii pământeşti şi a duhului, perfectând sfinţirea în frică de Dumnezeu (2 Cor. 7:1).

Când un ucenic este radical şi cooperează din toată inima cu Duhul Sfânt în această lucrare, sfinţirea va progresa rapid în viaţa sa. Lucrarea va fin în mod vizibil înceată sau inactivă în viaţa unuia care răspunde greu la călăuzirile Duhului Sfânt.

Tocmai în vremurile de încercare e testată sinceritatea dorinţei noastre de sfinţire.

Să fim sfinţiţi înseamnă să avem neprihănirea Legii împlinite înăuntrul inimilor noastre şi nu doar în exterior ca sub Vechiul Legământ (Romani 8:4). Acest aspect l-a accentuat Isus în Matei 5:17-48.

Cerinţele Legii au fost rezumate de Isus prin a iubi pe Dumnezeu cu toată inima şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Matei 22:36-40).

Tocmai această Lege a dragostei caută Dumnezeu s-o scrie în inimile noastre deoarece aceasta e propria Sa natură (Evrei 8:10; 2 Petru 1:4). Manifestarea exterioară a acestui lucru va fi o viaţă de biruinţă asupra tuturor păcatelor conştiente şi o viaţă de ascultare a tuturor poruncilor lui Isus (Ioan 14:15).

E imposibil să intri în această viaţă fără să fi împlinit mai întâi condiţiile uceniciei pe care le-a stabilit Isus (Luca 14:26-33). Acestea sunt, în esenţă, să-i dăm Domnului primul loc mai înaintea tuturor rudelor noastre şi a vieţii noastre proprii şi să fim detaşaţi de toate bunurile şi posesiunile materiale.

Aceasta e poarta strâmtă prin care trebuie să trecem mai întâi, apoi vine calea îngustă a sfinţirii. Cei care nu urmăresc sfinţirea nu vor vedea niciodată pe Domnul (Evrei 12:14).

În timp ce este posibil să fim desăvârşiţi în cugetul nostru aici şi acum (Evrei 7:19; 9:9, 14), nu este posibil să fim complet fără păcat până nu vom avea un trup glorificat la revenirea lui Isus (1 Ioan 3:2). Putem fi ca El doar atunci, dar trebuie să căutăm să trăim chiar acum, aşa cum a trăit El (1 Ioan 2:6).

Atâta vreme cât avem acest trup coruptibil, în el se va găsi păcatul inconştient, oricât de mult am fi sfinţiţi (1 Ioan 1:8). Dar putem fi desăvârşiţi în cugetul nostru (Fapte 24:16) şi putem fi liberi de păcatul conştient (1 Ioan 2:10) chiar acum, dacă suntem predaţi cu toată inima (1 Cor. 4:4).

Astfel aşteptăm a doua venire a lui Hristos şi glorificarea noastră – partea finală a mântuirii noastre, când vom deveni pe deplin desăvârşiţi (Rom. 8:23; Fil. 3:21).

Adevărul cu privire la Biserică

Biserica este Trupul lui Hristos. Ea are doar un singur Cap – Hristos şi are doar un sediu – al treilea cer. În Trupul lui Hristos fiecare membru are o funcţie (Ef. 4:16). În timp ce unii membri pot avea o lucrare mai importantă sau mai vizibilă decât ceilalţi, fiecare membru are ceva valoros cu care să contribuie.

Hristos a dat Bisericii Sale apostoli, prooroci, evanghelişti, păstori şi învăţători ca să zidească Trupul Său (Ef. 4:11). Acestea sunt lucrări, nu titluri. Apostolii sunt cei chemaţi şi trimişi de Dumnezeu să înfiinţeze biserici locale. Ei au locul întâi în Biserică (1 Cor. 12:28) şi, în acest fel, sunt prezbiteri peste prezbiterii bisericilor din câmpul lor de lucru (2 Cor. 10:!3). Proorocii sunt acei slujitori care descoperă nevoile ascunse ale poporului lui Dumnezeu. Evangheliştii sunt cei care au darul să aducă pe păgâni la Hristos. Ei trebuie apoi să aducă pe cei întorşi la Domnul într-o biserică locală, care este Trupul lui Hristos (tocmai aici eşuează evanghelizarea modernă). Păstorii sunt cei care poartă de grijă şi conduc mieii tineri şi oile. Învăţătorii sunt cei care pot explica Scriptura şi doctrinele ei. Aceste 5 daruri sunt pentru Biserica din întreaga lume şi, dintre ele, păstorii sunt sprijinul principal al fiecărei biserici locale. Ceilalţi, folosiţi de Dumnezeu cu alte daruri, pot fi şi din alte localităţi.

Conducerea bisericii locale ar trebui să fie în mâinile prezbiterilor. Noul Testament învaţă clar acest lucru (Tit 1:5; Fapte 14:23). Prezbiterii fiind la plural implică faptul că trebuie să fie cel puţin doi în fiecare biserică. Pentru un echilibru în conducerea bisericii locale şi pentru legarea activităţilor lui satan prin puterea prezenţei Domnului este necesară o pluralitate de prezbiteri (Matei 18:18-20).

Conducerea unei biserici de către un singur om este contrară învăţăturii Noului Testament. Cu toate acestea, unul dintre prezbiterii bisericii poate fi “mesagerul bisericii” (Apoc. 2:1), dacă e înzestrat în Cuvânt.

Isus a interzis ucenicilor Săi să aibă titluri (Matei 23:7-12). De aceea este împotriva Cuvântului lui Dumnezeu să fii numit Rabi, Tată, Pastor, Reverend sau Lider. De fapt, titlul de Reverend este folosit în Biblie numai pentru Dumnezeu (Psalm 111:9 – versiunea King James) şi cine îl foloseşte poate fi vinovat ca Lucifer de a vrea să fie ca Dumnezeu (Isaia 14:14). Fiecare din biserică, mare sau mic, trebuie să fie doar un frate şi un slujitor.

Întâlnirile bisericii locale trebuie să fie deschise pentru ca toţi ucenicii să proorocească în ea (1 Cor. 14:26-40), în afară de cazul când este o întâlnire pentru învăţătură (Fapte 20:9,11), rugăciune (Fapte 12:5,12) sau evanghelizare (Fapte 2:!4-40). Darul proorociei trebuie să fie dorit de toţi cei care vor să îl practice la întâlnirile bisericii (1 Cor. 14:1, 39). Darul limbilor, deşi iniţial destinat zidirii personale (1 Cor. 14:4,18,19), poate fi folosit şi la întâlnirile bisericii, dar ar trebui să fie totdeauna urmat de tălmăcire (1 Cor. 14:27). Tălmăcirea unei limbi poate fi o revelaţie, un cuvânt de cunoştinţă, o profeţie, o învăţătură sau o rugăciune către Dumnezeu (1 Cor. 14:2-6). Toate darurile menţionate în 1 Corinteni 12:8-10, 28 şi Romani 12:6-8 sunt necesare pentru zidirea Trupului lui Hristos. O biserică ce dispreţuieşte şi ignoră darurile Duhului Sfânt nu le va avea niciodată.

Femeilor le este permis să se roage şi să proorocească cu capul acoperit la întâlnirile bisericii, dar nu le este permis să exercite autoritate sau să înveţe pe bărbaţi (1 Cor. 11:5; 1 Tim. 2:12).

Biserica are totodată responsabilitatea să predice vestea bună, prin toate mijloacele posibile, tuturor celor la care ajunge, cu scopul de a face ucenici ai lui Hristos din toate neamurile (Marcu 16:15; Matei 28:19). În orice caz, evanghelizarea fără ucenicizare este un obstacol în calea mărturiei lui Hristos pe pământ.

De asemenea, fiecare biserică locală trebuie să proclame moartea Domnului prin frângerea pâinii“ (1 Cor. 11 :22-34). Frecvenţa acestei mărturii este o chestiune în care Cuvântul lui Dumnezeu dă libertate fiecărei biserici, dar nu trebuie niciodată să degenereze într-un ritual gol.

Cu privire la dărnicie, Cuvântul lui Dumnezeu spune clar că este greşit să primim bani de la necredincioşi pentru lucrarea lui Dumnezeu (3 Ioan 7). De aceea, dărnicia nu trebuie colectată la întâlnirile unde sunt prezenţi necredincioşi. De asemenea, toată dărnicia celor credincioşi trebuie să fie voluntară şi în secret (2 Cor. 9 :7). Este greşit să trimiţi rapoarte ale lucrării către alţii, cu intenţia de a obţine bani de la ei (chiar dacă asemenea rapoarte se numesc “scrisori de rugăciune”).

Biserica poate fi de neclintit numai pe măsură ce îi conduce pe ucenici la ascultarea credinţei – la ascultarea de toate poruncile lui Isus, în mod deosebit cele enumerate în Matei 5:7. Poruncile cele mai mici din Noul Testament trebuie, de asemenea, să fie ascultate şi proclamate cu zel. Acest lucru îl face pe cineva mare în ochii lui Dumnezeu (Matei 5:19).

Sunt multe aspecte cu privire la care Noul Testament păstrează tăcerea. În asemenea chestiuni nu trebuie să fim dogmatici, ci trebuie să dăm libertate celorlalţi ucenici să îşi păstreze convingerile lor personale, în timp ce ni le păstrăm ferm pe ale noastre (Rom. 14:5).

Este uşor să-i iubim pe aceia care au aceleaşi păreri ca şi noi în toate lucrurile. În schimb, dragostea noastră este pusă la încercare prin atitudinea noastră faţă de cei care nu au aceleaşi păreri ca noi. Dumnezeu nu a intenţionat ca toţi copiii Săi să păstreze acelaşi punct de vedere în fiecare chestiune minoră. Nici n-a intenţionat ca fiecare biserică locală să aibă aceeaşi formă exterioară în aspectele nonscripturale. Gloria lui Dumnezeu e destinată să fie văzută într-o unitate în mijlocul diversităţii. Uniformitatea este făcută de om şi aduce moarte spirituală. Dumnezeu nu doreşte uniformitate, ci unitate.

În final trebuie să ne reamintim că cel mai clar semn al ucenicilor lui Isus este dragostea lor unii pentru alţii (Ioan 17:21). Astfel, Biserica trebuie să urmărească să fie una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:21).

Toate acestea, în câteva cuvinte, sunt adevărul pe care trebuie să fim întemeiaţi cu fermitate.

Noi ştim că acesta e adevărul deoarece el i-a eliberat pe toţi aceia care l-au acceptat din toată inima (Ioan 8:32).