Binecuvantarea lui Dumnezeu sau aprobarea Lui? Zac Poonen

Binecuvântarea lui Dumnezeu sau aprobarea Lui?

Există două feluri de credincioși – cei care caută numai binecuvântarea lui Dumnezeu și cei care caută aprobarea Lui. Între cele două categorii de credincioși există o diferență enorm de mare. În Apocalipsa 7:9-14 citim despre o mare mulțime de credincioși – atât de mare încât nu se poate număra. Mărturia lor este că își datorează mântuirea Dumnezeului lor (v. 10) și că hainele lor sunt spălate și albite în sângele lui Hristos (v. 14), sau, cu alte cuvinte, că Dumnezeu i-a binecuvântat. Fără îndoială această mărturie este bună, dar este una foarte diferită de cea a grupului de credincioși menționați în Apocalipsa 14:1-5.

 

Acolo citim despre un grup ai cărui membri pot fi numărați. De fapt ei numără doar un efectiv de 144.000, un număr foarte mic dacă luăm în considerare faptul că au fost selecționați din miliardele de oameni care au trăit vreodată pe pământ. Mărturia lor este că L-au urmat pe Hristos în mod desăvârșit, că în gura lor nu s-a găsit minciună și că nu s-au întinat cu femei (adică, cu femeia menționată în Apocalipsa 17 – Babilon și cu fiicele ei). Cu alte cuvinte, ei au fost plăcuți înaintea lui Dumnezeu.

Observați contrastul. Primul grup a primit binecuvântările lui Dumnezeu. Al doilea a primit aprobarea lui Dumnezeu. Primim ceea ce căutăm. Dacă țintim la binecuvântările lui Dumnezeu, atunci tot ce vom obține vor fi acele binecuvântări. Dacă ne mulțumim numai cu binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu atunci nu vom ajunge să fim promovați pentru a primi binecuvântările lui duhovnicești.

Majoritatea credincioșilor se mulțumesc să fie binecuvântați de Dumnezeu - și dintre aceștia cei mai mulți țintesc numai la binecuvântările de ordin material. De aceea librăriile creștine abundă în cărți despre cum să fii vindecat, cum să ajungi bogat prin faptul că dai zeciuială, etc. Accentul se pune pe bunăstarea fizică și materială – pe sănătate și prosperitate. Aceasta e simptomatica cea mai clară a unei vieți centrate pe sine Totuși, citim în Cuvântul lui Dumnezeu că Isus a murit pentru ca noi să nu mai trăim pentru noi înșine, ci numai pentru El (2 Cor. 5:15) sau, cu alte cuvinte, să nu facem pe placul nostru, ci numai pe placul Lui; sau, exprimat într-un alt mod, Isus a murit ca să ne elibereze de o viață centrată pe noi înșine și ca să ne conducă într-o viață centrată pe Dumnezeu.

Una dintre situațiile care ne pot pune în încurcătură în aceste zile este aceea a modului în care Dumnezeu binecuvântează o mulțime de lucrări creștine care sunt atât de profund compromise în caracterul lor. Oare aceasta să însemne că Dumnezeu nu este deranjat de compromisurile și devierile de la Cuvântul Său? O astfel de posibilitate este exclusă din start. Dumnezeu binecuvântează multe slujiri, chiar dacă nu le aprobă în totalitate.

Chiar și când Moise a acționat în neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu și a lovit stânca (atunci când Dumnezeu îi spusese să-i vorbească), El a binecuvântat” acea slujire neascultătoare. De fapt, prin slujirea aceea fuseseră binecuvântați două milioane de oameni. Însă, ulterior, Dumnezeu l-a tratat cu severitate pe slujitorul Său neascultător (Numeri 20;8-13). Motivul pentru care Dumnezeu a binecuvântat acea slujire a fost iubirea Sa față de acele două milioane de oameni nevoiași;   binecuvântarea nu a însemnat nicidecum aprobarea lui Dumnezeu pentru fapta slujitorului Său. La fel se întâmplă și în zilele noastre.

Multe slujiri sunt binecuvântate din cauză că Dumnezeu iubește oamenii aflați la strâmtorare, care au nevoie de mântuire, vindecare, etc. Însă, în mod cert, El nu aprobă multe dintre faptele care sunt făcute astăzi și care poartă eticheta “în Numele lui Isus”. El îi va pedepsi în mod sigur, la momentul potrivit, pe predicatorii care au făcut compromisuri.

Singura condiție pe care trebuie s-o îndeplinească o persoană pentru a obține binecuvântările materiale ale lui Dumnezeu este ca ea să fie ori bună, ori rea! Aceasta deoarece Isus a spus că Dumnezeu trimite razele soarelui și ploaia atât peste cei buni, cât și peste cei răi (Matei 5:45). De aceea binecuvântarea materială nu este deloc un semn al faptului că Dumnezeu aprobă viața cuiva. În pustie, timp de 40 de ani, două milioane de israeliți au trăit în neascultare de Dumnezeu. Atât de mare a fost neascultarea lor, încât El S-a mâniat pe ei (Evrei 3:17). Totuși, în toți acei ani, Dumnezeu le-a dat mâncare și vindecare - și încă în mod miraculos (Deuteronom 8:2). De aceea, nici chiar răspunsurile miraculoase la rugăciunile din domeniul binecuvântărilor fizice nu sunt o indicație a faptului că Dumnezeu este mulțumit de viața unei persoane.

În schimb, când Isus era în vârstă de 30 de ani, aprobarea lui Dumnezeu s-a așezat asupra Lui numai pentru un singur motiv: datorită faptului că Isus fusese credincios în învingerea ispitelor în toți acei ani. El a trăit o viață centrată pe Tatăl Său, nu pe Sine însuși. El nu a lucrat niciodată într-un mod în care “să-Și placă Lui însuși” (Romani 15:3). La botezul Lui, Tatăl a depus mărturia: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” și nu “Acesta e Fiul Meu preaiubit pe care L-am binecuvântat”. A doua mărturie nu ar fi avut nici o relevanță. Prima mărturie, cea care a indicat aprobarea lui Dumnezeu, a fost aceea care a însemnat totul pentru Isus. A-L urma pe Isus înseamnă a căuta aceeași mărturie, din partea Tatălui, pe care a avut-o El.

Ca urmași ai lui Adam, noi toți suntem născuți cu un caracter centrat pe noi înșine. Creștem mari, așteptând ca totul să se învârtă în jurul nostru și să ne slujească nouă. Când ne convertim, ne așteptăm și din partea lui Dumnezeu să ne slujească și să ne binecuvânteze în diferite feluri. La început, venim la El pentru a fi binecuvântați cu iertarea Lui; apoi, mergem mai departe căutând binecuvântarea vindecării, răspunsuri la rugăciuni, prosperitate materială, serviciu, locuință, partener de căsătorie, etc. Însă e posibil ca viața noastră să rămână în continuare centrată pe noi înșine, chiar dacă, între timp am devenit profund “religioși” în ochii noștri și ai altora. Dumnezeu este pentru noi doar încă Una dintre multiplele persoane care ne-au intrat pe “orbită” și se învârt în jurul nostru, iar noi căutăm să stoarcem tot ce putem de la El. Fiul risipitor s-a întors pentru a primi mâncare de la tatăl său; dar, chiar și așa, tatăl l-a primit cu brațele deschise. Dumnezeu ne primește chiar când motivele noastre sunt din cale afară de egoiste. El ne iubește atât de mult, încât dorește să ne primească chiar și când motivul venirii noastre la El este, în mod evident, unul egoist. El ne primește, în nădejdea că ne vom maturiza rapid și ne vom da seama că spiritualitatea adevărată înseamnă să fim părtași propriei Sale naturi, care preferă, mai degrabă, să dea decât să primească. Însă, cu marea majoritate a copiilor lui Dumnezeu, această dorință a Lui nu devine niciodată realitate. Ei trăiesc și mor centrați pe sine, gândindu-se numai în termenii “eu”, “mie” și “al meu”, în sfera binecuvântărilor materiale și fizice.

A fi matur înseamnă a avea mintea înnoită astfel încât ea să nu mai fie centrată pe ceea ce putem obține noi de la Dumnezeu, ci mai degrabă pe ceea ce ar putea primi El de la noi, știind că pentru realizarea acestui scop măreț avem la dispoziție, aici pe pământ, doar o singură viață. Această înnoire a minții noastre este cea care aduce transformare (Rom. 12:2) și tocmai aceasta i-a făcut vrednici pe cei 144.000 (din Apoc. 14) să stea împreună cu Mielul, pe Muntele Sionului.

Adevărata spiritualitate nu înseamnă numai obținerea biruinței asupra mâniei, a irascibilității, a gândurilor murdare de natură sexuală, a iubirii de bani, etc. Ea înseamnă că am încetat să mai trăim pentru noi înșine, că ne-am oprit din “umblarea după propriile noastre foloase”: propriul câștig, confort, conveniență, voință, drepturi, onoare și chiar din umblarea după propria noastră “spiritualitate”.

Când ucenicii i-au cerut lui Isus să-i învețe cum să se roage, El le-a dat un model de rugăciune în care nu apar cuvinte precum “eu”, “mie” sau “al meu” (Luca 11:1-4). În acea rugăciune, El ne-a învățat ca în primul rând să fim interesați de sfințirea Numelui, venirea Împărăției și înfăptuirea voii Tatălui, iar apoi să fim interesați de bunăstarea (atât materială, cât și duhovnicească) a întregii frățietăți (de aceea apar cuvintele “noi” și ne” (pe noi), și nu apare deloc “eu”, “mie” sau “pe mine”). Este ușor să învățăm rugăciunea aceasta pe dinafară (aici fiind valabile ambele sensuri ale expresiei pe dinafară) și să o repetăm ca un papagal. Însă pentru a învăța această lecție în inima noastră este nevoie să ne lepădăm de tot ce avem, la modul real, și să-L punem pe Dumnezeu în centrul inimii noastre. Dacă ne judecăm pe noi înșine cu sinceritate, atunci legea pe care o găsim cel mai des în mădularele noastre (Rom. 7:22) va fi legea egoismului care, de-a lungul întregii vieți, urmărește propriul interes și umblă după propriile drepturi.

Isus ne-a învățat să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu – adică să detronăm eul și să-L punem pe Dumnezeu și înteresele Lui în centrul vieții noastre. Isus a renunțat la confortul cerului pentru a înfăptui voia Tatălui Său pe pământ. Pavel a renunțat la confortul unei vieți trăite ca un om de afaceri creștin în luxul orașului Tars pentru a fi un apostol care a înfruntat multe dificultăți pentru Domnul. Fiecare dintre apostoli a trăit această viață de jertfire, centrată pe Dumnezeu. Spre deosebire de mulți dintre predicatorii călători” ai zilelor noastre, apostolii au dat tot ce au avut pentru promovarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ.

O sfințenie care ne permite să continuăm să umblăm după propriul nostru confort și să ne promovăm în continuare propriile interese este o sfințenie falsă – chiar dacă am biruit mânia și gândurile murdare. Iată adevărul pe care nu l-au putut pricepe mulți și, din această cauză, satan a reușit să-i înșele. Mulți creștini călătoresc sau migrează în alte țări căutând avantaje, confort și avere. Ei pot avea parte de binecuvântarea lui Dumnezeu în viața lor, dar nu de aprobarea Lui – pentru că nimeni nu poate sluji și lui Dumnezeu și lui Mamona (bogăție, plăcere, confort, etc). Dacă credem că binecuvântarea lui Dumnezeu peste viața noastră și peste cea a copiilor noștri este o indicație a faptului că El este mulțumit de noi, atunci satan ne-a înșelat cu-adevărat. Binecuvântarea lui Dumnezeu și aprobarea Lui sunt două lucruri complet diferite. Mărturia pe care trebuie să o avem la sfârșitul vieții noastre pământești este cea pe care a avut-o Enoh înainte de a fi luat de pe pământ: “plăcut lui Dumnezeu” (Evrei 11:5). Doar 3 cuvinte – dar nimeni nu poate avea o mărturie mai puternică despre viața lui pământească decât aceasta. Această mărturie au avut-o Isus și Pavel. Simpla mărturie că “a fost binecuvântat de Dumnezeu” nu are nici o valoare, pentru că există milioane de necredincioși care pot avea această mărturie.

Dumnezeu îi caută pe aceia care vor urmări aprobarea, nu doar binecuvântarea Lui.