Semnele cultismului

Semnele cultismului

Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-și voia lui însuși printr-o smerenie falsă și închinare la îngeri ... și care nu se ține strâns de Capul din care tot trupul își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu” (Col. 2:18-19 – versiunea Berkeley).

 

Mi-am întins mâinile spre un popor răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui! Și care totuși zice: “Dă-te înapoi, nu te apropia de mine căci sunt sfânt!”” (Isaia 65:2,5)

Se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăța lucruri stricăcioase ca să tragă pe ucenici de partea lor. De aceea, vegheați.” (Fapte 20:30-31)

Să fii cultist înseamnă să fii devotat unei persoane sau unei doctrine pe lângă Domnul Isus Hristos. Înseamnă să faci temple pentru “Ilie” și “Moise” pe lângă cel pentru Domnul. Aceasta aduce un nor care umbrește prezența Domnului. Voia Domnului este ca viețile noastre să fie centrate în Isus Hristos (Matei 17:1-8).

În zilele din urmă se va vedea o creștere a cultelor în creștinism. Mulți vor cădea pradă acestora deoarece se vor închina înaintea mesagerilor Domnului în loc să aibă o relație personală cu Hristos care este Capul. Pentru a fi izbăviți de acest pericol și pentru a veghea mereu este bine să cunoaștem câteva semne ale cultismului. Nu trebuie să-i judecăm pe alții dacă sunt cultiști sau nu. Dar ne putem încerca pe noi înșine să vedem cum suntem.

Este o diferență între a fi parte a unui cult și a fi cultist. Probabil ești într-o Biserică unde doctrinele sunt bazate pe Scriptură și liderii sunt duhovnicești, dar tu poți avea o atitudine cultistă față de liderii tăi, grupul tău și ceilalți credincioși din alte Biserici. Cultismul este vizibil nu doar în doctrinele greșite, ci și în atitudinile greșite. Cei care sunt drepți în doctrine și în modul de viață, nu sunt conștienți, deseori, de faptul că sunt culțiști în atitudini.

1) Hristos plus un altul

Primul semn al cultismului este că un lider (de obicei fondatorul grupului) este foarte respectat, viața lui este considerată perfectă și învățăturile lui sunt identice Cuvântului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt i-a numit pe creștinii din Berea ca fiind oameni “cu inimă aleasă” deoarece “cercetau Scripturile în fiecare zi” să cerifice dacă învățăturile lui Pavel erau din Scriptură. Pavel a fost un mare apostol. Dar până și învățăturile lui trebuiau verificate dacă erau în conformitate cu Scriptura (Fapte 17:11). Biblia spune că dacă proorocii vorbesc într-o întâlnire, “ceilalți trebuie să judece” (1 Cor. 14:29). Ce anume trebuie să judece ceilalți? Ce au judecat și cei din Berea – dacă ce spun acei prooroci este în Cuvântul lui Dumnezeu sau nu. Acesta este cel mai bun apărător împotriva cultismului.

Creștinii cultiști își respectă liderul atât de mult încât nu cercetează dacă învățătura lui are o bază scriputrală solidă. Nu au inima aleasă ca cei din Berea. Într-un grup cultist, după moartea fondatorului, un succesor preia conducerea și este recunoscut ca lider al grupului. Toți membrii grupului trebuie să recunoască faptul că liderul lor este cel mai mare om al lui Dumnezeu. Rezultatul acestei atitudini duce la o supunere necondiționată față de autoritatea și învățătura liderului respectiv. Autoritatea liderului este asemănătoare cu cea a Papei și cuvântul lui este lege.

În multe grupuri cultiste, dacă liderul are un fiu, el este pregătit să preia anumite responsabilități de conducere în cadrul grupului. Toți membrii grupului încep să-l respecte pe fiu tot așa cum îl respectă pe tată.

2) Biblia plus o altă carte

Al doilea semn al cultismului este că mai au o altă carte pe lângă Biblie (de obicei scrisă de liderul grupului), care este considerată infailibilă pentru scopurile practice asemenea Bibliei. Multe grupuri cultiste nu recunosc că plasează această carte, scrisă de liderul fondator, la un nivel atât de înalt. Dar atitudinea lor față de acea carte indică faptul că o plaseză la egalitate cu Biblia. Acțiunile lor vorbesc mai clar decât cuvintele.

În stadiile incipiente ale formării grupurilor cultiste este posibil să fi existat sinceritate și devotement față de Domnul. În unele cazuri, fondatorul poate a fost un om duhovnicesc. Dar mai apoi membrii grupului transformă învățăturile și scrierile liderului într-un sistem de doctrine căreia i se oferă aceiași autoritate precum Bibliei.

Părerile personale ale liderului devin Cuvântul lui Dumnezeu pentru membrii. Dacă liderul este un om duhovnicesc nu va permite ca aceasta să aibă loc în timpul vieții lui. Dacă nu este un om al lui Dumnezeu atunci va pretinde că scrierile sale au autoritate divină. Membrii unui grup cultist vor citi și reciti cartea scrisă de liderul fondator. Mulți vor lua cartea cu ei în călătorii, vor cita din ea la diverse întâlniri, cu aceiași autoritate cu care citează din Biblie. Dacă în carte este explicat vreun verset sau o doctrină, atunci aceea este singura interpretare pe care membrii grupului o vor accepta.

Citirea constantă a acelei cărți duce la spălarea creierului, astfel că un credincios ce face parte dintr-un grup cultist va începe să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu doar în modul în care este prezentat în cartea respectivă. Astfel, datorită situației în care este din punct de vedere mental, el devine incapabil să primească lumină proaspătă din partea Duhului referitor la anumite părți din Scripturădeoarece de fiecare dată când citește acele porțiuni el are deja o idée prestabilită. Astfel mintea lui este setată fără ca Duhul Sfânt să o mai poată atinge.

Aceasta este metoda pe care o folosesc preoții romano-catolici cu credincioșii. Ei îi învață că Biblia trebuie interpretată doar așa cum au făcut-o teologii romano-catolici. O altă interpretare a doctrinelor sau ale învățăturilor liderilor nu este încurajată.

3) Exclusivism în părtășie

Un al treilea semn al cultismului este exclusivismul în părtășie. Credincioșii cultiști consideră că părtășia cu alți creștini născuți din nou care nu fac parte din grupul lor nu are nici o valoare spirituală. Un grup cultist te va descuraja să ai contacte cu alți credincioși. Singura variantă acceptată este formarea de ucenici pentru grupul respectiv. Un astfel de grup consideră că este singura biserică adevărată și toți cei care aparțin Miresei lui Hristos li se vor alătura. Vanitatea lor este inimaginabilă!

Acest exclusivism în părtășie îi transformă pe credincioșii cultiști în farisei snobi și legaliști. “Cunoștințele superioare” cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu, pe care pretind că le au, dezvoltă în ei atitudini vanitoase de genul “noi” și ei” față de alți credincioși. Astfel de credincioși cultiști nu sunt conștienți de fariseismul lor și se consideră urmași devotați și umili ai lui Isus! Aceasta este puterea minții umane de a înșela! Cei din afara grupului lor văd cu ușurință fariseismul lor.

Adevărata sfințenie este rodul harului lui Dumnezeu (Romani 6:14 ne arată aceasta foarte clar). Dumnezeu oferă harul Său doar celor umili (1 Petru 5:5). Prima caracteristică autentică a sfințeniei este umilința. Unde nu este umilință, atunci sfințenia pe care cultiștii pretind că o au este doar o neprihănire a Legii (produsă prin eforturi umane). Din această cauză majoritatea cultiștilor se laudă cu viețile și casele lor sfinte. Dacă sfințenia lor ar fi fost un rod al harului lui Dumnezeu, nu ar fi fost mândri de ea.

Creștinii cultiști citesc de obicei acele cărți scrise de liderii din grupul lor. Revistele lor conțin reviste scrise doar de membrii grupului lor. Majoritatea grupurilor cultiste te vor avertiza că nu este bine să citești alte cărți scrise de alți credincioși – deoarece, după socoteala lor, creștinismul nu a mai văzut alți oameni duhovnicești de la apostoli încoace în afară de cei din grupul lor! Aceasta este puterea grupurilor cultice de a înșela oamenii!

Creștinii cultiști vor cânta doar acele cântări scrise de membrii grupului lor. Cărțile lor de cântări vor conține doar acele cântări. Alte imnuri vor fi considerate periculoase deoarece sunt insuflate de duhuri greșite! Asemenea grupuri cultiste își păstrează membrii închiși în carapacea omenească. Ei sunt ignoranți cu privire la lucrarea lui Dumnezeu desfășurată prin alți oameni duhovnicești de-a lungul secolelor sau chiar prin oamenii evlavioși din Bisericile zilelor noastre.

Când o persoană trăiește în izolare de alți creștini temători de Dumnezeu, este ușor să piardă contactul cu realitatea. Astfel începe să trăiască o viață de înșelare și dezamăgire.

Dacă respingem din părtășia noastră un singur credincios pe care Tatăl ceresc îl acceptă, indiferent din ce motiv, noi vom pierde – deoarece Dumnezeu a spus că “împreună cu toți sfinții pricepem dragostea lui Hristos” și ajungem “plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef. 3:18-19).

Nu trebuie să încurajăm ecumenismul sau compromisul. Poate nu suntem capabili să lucrăm împreună cu alți credincioși care sunt parte a sistemului babilonian. Nu trebuie să avem nimic de-a face cu acest sistem și trebuie să îndemnăm credincioșii să părăsească aceste grupuri (Apoc. 18:4). Dar inimile noastre trebuie să fie deschise pentru părtășia cu toți ucenicii lui Hristos temători de Dumnezeu. Dacă Domnul acceptă pe cineva, ce drept avem noi să respingem, chiar dacă nu are aceleași păreri ca noi (Luca 9:49-50)?

Pavel și Barnaba sunt un bun exemplu a modului în care este posibilă părtășia fără a sluji în aceiași echipă (Fapte 15:36-41). S-au contrazis cu privire la o problemă și au descoperit că nu mai pot lucra împreună. Dar nu au întrerupt părtășia, nu s-au urât și nu s-au jignit. Dacă ar fi făcut așa ceva atunci s-ar fi transformat în cultști. Ei s-au iubit, au lucrat separat și fără îndoială s-au rugat unul pentru altul. Cultiștii consideră această soluție imposibilă. Ei pot avea părtășie doar cu cei care li se supun în totalitate.

4) Nici o povară pentru evanghelism

Un al patrulea semn al cultismului este că nu se împovărează cu povara predicării Evangheliei păgânilor neconvertiți din lume.

Pot fi anumite grupuri cultiste care se angajează în evanghelizare printre păgâni la o scară limitată. Dar majoritatea creștinilor cultiști lucrează doar printre creștini, neavând dorința de a predica Evangheliei fiecărei făpturi, așa cum a poruncit Isus (Marcu 16:15). În schimb, ei pun accentul doar pe formarea de ucenici pentru grupul lor din cadrul altor credincioși.

Deoarece grupurile cultiste au o părtășie doar cu cei apropiați, mulți credincioși se simt în siguranță în mijlocul lor. Cei din grupurile cultiste au grijă unii de alții, se ajută și sunt foarte buni unii cu alții. Creștinii nesiguri, care sunt dezamăgiți de lipsa de dragoste din creștinism, care caută o siguranță la oameni, nu la Dumnezue, sunt atrași de aceste grupuri deoarece găsesc dragoste și părtășie. Dar nu sunt conștienți de pericolele pe care le vor întâmpina mai târziu în viața de credință datorită exclusivismului lor.

Credincioșii cultiști vor oferi atenție și afectivitate noilor membri, pentru a-i face parte integrală a grupului. Ei știu că odată ce li se alătură, noul recrut va accepta toate învățăturile lor, inclusiv “autoritatea divină” a liderului. După câțiva ani într-un astfel de grup, majoritatea credincioșilor nu vor dori să plece din cauza fricii de a nu fi părăsiți și izolați. Frica aceasta se combină cu gândul de a nu părăsi “biserica adevărată”, gând pe care credincioșii cultiști îl au pe tot parcursul vieții. Acești credincioși nu vor putea face sacrificiile pe care le-au făcut misionarii temători de Dumnezeu de-a lungul secolelor, de a trăi în condiții primitive în mijlocul păgânilor pentru a-i aduce la Hristos. Cultiștii vorbesc foarte puțin despre lucrarea acestor misionari – deoarece o astfel de lucrare este greu de înfăptuit!

Predicatorii cultiști, dacă ajung în țări păgâne, vor merge doar în vizită. Ei preferă să se întâlnească cu reprezentanți locali ai regiunilor păgâne pe care le vizitează, cu scopul de a aranja întâlniri anuale. În schimb, reprezentanții locali vor primi daruri sau vor fi mituiți cu bilete preplătite spre “cartierul general” al liderului grupului.

Apostolii lui Hristos nu au mituit pe nimeni deoarece erau săraci. Ei au făcut o lucrare a lui Dumnezeu autentică în zonele păgâne.

5) Devalorizarea justificării prin credință

Al cincilea semn al cultismului este că devalorizează justificarea prin credință și pune un accent mare pe fapte.

Scriptura vorbește despre fapte ca dovezi ale credinței (Iacov 2:24). Dar de asemenea ne învață că celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5).

Pericolul nu este doar un dezechilibru, ci o erezie – deoarece când un adevăr scriptural este dus la extremă, și este exclus un alt adevăr biblic, atunci poate deveni o erezie. Dacă nu predicăm o doctrină biblică în biserică atunci aceasta este echivalentul necredinței. Adevărul nerostit, asemenea unui mușchi nefolosit, își pierde funcția pentru biserică. Adevărul nu constă în a trece dintr-o extremă în alta. Nici nu se află la mijloc. Adevărul stă în cele două extreme împreună.

Trebuie să fim atenți ca învățătura noastră să nu fie o reacție la extremele în care au ajuns alții. Mulți predicatori și-au modificat învățătura despre justificare prin credință în licență pentru păcat. Dar aceasta nu trebuie să ne facă să aruncăm acest adevăr scriptural și să mergem în extrema opusă și anume de a predica justificarea doar prin fapte.

Credincioșii cultiști, în general, predică despre justificarea prin fapte. Religiile hinduse și păgâne fac același lucru. Dacă un credincios cultist ar predica din Romani 4 ar demonstra că acest capitol ne învață despre justificarea prin fapte! Credincioșii cultiști diminuează adevărul că “Hristos a fost făcut pentru noi neprihănire” (1 Cor. 1:30) și pun accentul pe faptul că “porunca Legii trebuie să fie îndeplinită în noi” (Rom. 8:4).

Credincioșii cultiști devalorizează sângele lui Hristos și nu vorbesc prea mult despre el, poate doar într-un mod mistic, supra-spiritual. Cântările indică clar crezurile principale ale unei astfel de biserici. Dacă privești în cărțile de cântări ale grupurilor cultiste, vei descoperi că nu sunt prea multe cântări despre iertarea păcatelor, justificarea prin credință sau spălarea păcatelor prin sângele lui Isus.

Sângele vărsat pe crucea din Calvar, despre care au vorbit Isus și apostolii (Luca 22:20; Ef. 2:13) și despre care vom cânta veșnic în ceruri (Apoc. 5:9), nu se regăsește prea mult în cărțile de cântări ale grupurilor cultiste.

În timp ce unii credincioși cultiști par să trăiacă vieți bune la exterior, sunt mulți în mijlocul lor care se simt apăsați de poverile grele ce apasă pe umerii lor datorită învățăturilor liderilor. Mulți nu se simt siguri dacă Dumnezeu este mulțumit de ei și astfel trăiesc cu un sentiment de vinovăție, o condamnare din partea lui satan, care este acuzatorul fraților. Dar majoritatea oamenilor nu vor recunoaște aceste probleme, decât dacă vor fi numiți necredincioși.

Prin aceste sentimente de vină liderii cultiști îi controlează pe credincioșii din grupurile lor. Astfel multe predici sunt direcționate înspre învinovățirea oamenilor. În multe cazuri acest sentiment de vină este un lucru vag, fără a fi identificat un păcat specific.

Unii au o minte puternică și pot birui aceste sentimente, pe când cei mai slabi sunt luați prizonieri de satan. Acesta este un rezultat clar al neglijării doctrinei despre justificare prin credință.

6) Crezuri secrete

Al șaselea semn al cultismului sunt crezurile secrete.

Creștinii cultiști sunt evazivi în răspunsurile lor când sunt întrebați de alți credincioși din afara grupului lor cu privire la crezurile care nu au o bază scripturală clară.

Când nu pot să demonstreze că o doctrină este din Scriptură, replica lor standard este: “Trebuie să îți descopere Duhul Sfânt”! Astfel ei pretind că au o revelație specială din partea lui Dumnezeu care nu este prezentată în Scriptură și pe care ceilalți credincioși nu o au.

Credincioșii cultiști se bucură să vorbească despre “misterele” care le-au fost revelate de Duhul Sfânt. Ei afirmă că acestea sunt descoperite doar celor care cred din toată inima – adică cei care l-au acceptat pe liderul lor și s-au alăturat grupului lor! Ei nu cred că sunt credincioși adevărați în afara grupului lor. Astfel îi seduc pe creștinii curioși în a se alătura acestui grup de elită care are “lumină asupra adevărului”.

Este o poftă a firii să crezi că poți fi preferatul lui Dumnezeu – o persoană din cercul Său intim – căruia El îi descoperă “mistere” despre care ceilalți credincioși nu știu nimic. Cultismul se scaldă în această poftă care se găsește în firea fiecăruia.

Dar care este adevărul? Fiecare mister al lui Dumnezeu a fost descoperit pe deplin în Scriptură.

Efeseni 3:4-6 clarifică faptul că taina despre Hristos a fost valabilă doar în Vechiul Testament, nu și astăzi. Coloseni 1:26-27 afirmă că Dumnezeu a descoperit tainele Sale tuturor sfinților. Nu mai este nimic secret astăzi – deoarece Noul Testament a clarificat totul. Credincioșii cultiști te vor face să crezi că mai sunt încă mistere ascunse.

Cele două mistere majore din Noul Testament sunt cu privire la evlavie și biserică (1 Tim. 3:16; Ef. 5:32). Aceste două mistere sunt prezentate în Scriptură. Dacă oamenii nu le văd, este fie pentru că nu au citit Scriptura cu atenție, fie pentru că au prejudecăți și sunt prea mândri să-și schimbe modul de gândire. Nu este nici o taină pe care Dumnezeu să o descopere cuiva și să nu fie în Scriptură. Fiți atenți la misterele despre care vorbesc cultiștii.

7) Sublinierea uniformității

Al șaptelea semn al cultismului este că adepților li se cere uniformitate.

Credincioșii cultiști cred că unitatea poate exista doar împreună cu uniformitatea. Ei vor cita greșit din 1 Cor. 1:10 – să fiți uniți” (“să spuneți toți același lucru” - KIV) – pentru a-și demonstra punctul de vedere. Nu este permisă nici măcar o abatere minoră de la normă. Ei nu înțeleg că versetul vorbește despre o unitate în duhul, nu în detalii mărunte.

Credincioșii cultiști nu știu “să primească bine pe un frate care are idei diferite cu privire la ce e bine și rău” (Rom. 14:1 – traducerea Living). Ei primesc bine doar pe cei care sunt 100% de acord cu ei. În grupurile cultiste nu se vorbește despre Romani 14 deoarece ei nu acceptă diversitatea.

Totul într-un grup cultist – chiar și tiparul întâlnirilor – trebuie să fie în conformitate cu tiparul întâlnit la sediul central. Mulți credincioși cultiști imită chiar și manierele culturale ale liderilor lor! Este o presiune inconștientă exercitată asupra membrilor grupurilor cultiste de a se conforma tiparului impus de cei de la sediul central.

Toți creștinii care vor să se conformeze acestui tipar precum niște zombie (oameni fără minte) sau roboți, fără să pună întrebări, sunt considerați umili, cu inimă sinceră și fac parte dintre cei aleși. Ceilalți sunt considerați mândri și “fără lumină”.

Loialitatea față de grup este obținută prin avertizări voalate ale consecințelor răzvrătirii împotriva liderilor. Povești de groază sunt prezentate membrilor grupului despre cât de rău le-a fost celor care au îndrăznit să-i contrazică pe liderii grupului. Astfel, credincioșii cu minte slabă sunt supuși la presiune până se conformează. Gradat, își pierd discernământul și devin sclavi ai grupului. Isus a venit să elibereze oamenii. Cultismul îi face prizonieri. Mulți credincioși au nevoie să fie eliberați din închisorile predicatorilor cultiști.

Evreii din zilele lui Isus erau nu doar sclavi ai păcatului, ci și ai tradițiilor și opiniilor liderilor religioși. Isus a trebuit să-i elibereze din ambele sclavii. Mulți din cei care au acceptat mesajul de eliberare de păcat predicat de Isus, s-au temut de liderii religioși și nu s-au rupt de tradițiile bătrânilor, chiar dacă au văzut că acestea nu sunt scripturale. Facând astfel ar fi fost excomunicați din grupul lor (Ioan 12:42-43).

Vedem cât de puternică este sclavia opiniilor liderilor religioși. Chiar după 20 de ani de trăire a unei vieți pline de Duhul Sfânt, Petru s-a temut să se despartă de tradițiile evreiești, pentru a nu ofensa pe liderii creștini israeliți. Pavel, care era doar un apostol junior în vremea aceea, a avut curajul să-l înfrunte pe Petru în public și să spună că el urmează “tradițiile bătrânilor”. Chiar și apostolul senior, Barnaba, nu a avut curajul să facă aceasta (Gal.2:11-21).

Dumnezeu nu vrea să ne conformăm unui tipar extern, fără a avea o convingere personală. Singura ascultare pe care o dorește Dumnezeu este aceea cu bucurie și libertate – deoarece lui Dumnezeu îi place “dătătorul voios” – nu doar cel care dă bani, ci și cel care ascultă (2 Cor. 9:7). El urăște constrângerea.

Dumnezeu nu trece peste liberul arbitru. El întotdeauna ne oferă libertatea de alegere – să-L ascultăm sau nu – aceeași libertate pe care a oferit-o lui Adam și Evei în Eden. Dumnezeu știe că doar într-o atmosferă de libertate perfectă se poate dezvolta sfințenia.

Sfințenia adevărată se perfecționează în frica de Domnul, nu în frica de oameni (2 Cor. 7:1).

Ascultarea pe care o dorește Dumnezeu este însoțită de dragoste și recunoștință, nu de frica de judecată sau dorința de a primi o răsplată. Ascultarea care ia naștere din presiunea de conformare unui tipar sau din dorința de a fi acceptat într-un grup este o lucrare moartă. Nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu. Îți va aduce onoare doar din partea celor din grup. Dumnezeu ne va încerca pe toți să vadă ce dorim – aprobarea Lui sau a credincioșilor din grup.

8) Rămânerea în libertate

Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi. Rămâneți dar tari și nu vă plecați iarăși sub jugul robiei” (Gal. 5:1). Cea mai mare bătălie din viața creștină nu este cea împotriva mâniei sau a gândurilor murdare. Este bătălia împotriva dorinței de a obține aprobarea oamenilor. Dacă vrem să rămânem liberi, trebuie să trăim drepți în fața lui Dumnezeu.

Poți avea o viață bună, chiar dacă ai o atitudine cultistă. Dar nu vei putea să împlinești scopurile lui Dumnezeu pentru viața ta pe pământ dacă ai această atitudine. Împărăția lui Dumnezeu poate fi doar a celor care se luptă să scape de gratiile pe care predicatorii cultiști le-au ridicat în jurul lor.

Trebuie să ne eliberăm de sclavia părerilor oamenilor dacă vrem să intrăm în libertatea glorioasă pe care o au fiii lui Dumnezeu.

Cine are urechi de auzit, să audă.