Scripturile in fiecare zi - noiembrie 2009

SCRIPTURILE ÎN FIECARE ZI

Volumul III

Iov; Psalmii 1-41; Proverbe 1-15; Isaia; Matei; Ieremia; Plângerile lui Ieremia; Marcu

Jean Koechlin

 

NOIEMBRIE 2009

1--2--3--4--5--6--7--8--9--10--11--12--13--14--15--16--17--18--19--20--21--22--23--24--25--26--27--28--29--30





1 NOIEMBRIE

Ieremia 46.1-19

Asemeni lui Isaia în cap. 13 şi în următoarele, Ieremia este şi el provocat acum să profeţească despre naţiuni. Prima dintre acestea este tocmai Egiptul, în care poporul sperase să găsească adăpost. Ce imagine a lumii idolatre! Peste ea vor cădea judecăţi înspăimântătoare… Şi ne adu cem aminte din declaraţiile Noului Testament cu privire la acest subiect, că „lumea trece, şi pofta ei” (1 Ioan 2.17), şi „chipul lumii acesteia” (1 Corinteni 7.31).

Împăratul Egiptului este obiectul unei comparaţii iro nice şi aspre: „Faraon … nu este decât un vuiet (v. 17). Un vuiet poate speria pentru o clipă, dar ce poate fi mai trecător şi mai inutil decât el? Câte personalităţi, mai mult sau mai puţin impunătoare în lumea aceasta, nu au fost alt ceva decât un „vuiet” trecător! Săptămâna în curs, ziarele le consacră coloane întregi, însă peste o lună sau un an vor rămâne cufundate în uitare…

Încă un cuvânt trist este adăugat la cele despre Faraon: asemeni înaintaşului său de odinioară, cel din cartea Exod, care îşi împietrise inima, şi acest om „a lăsat să treacă tim pul” (v. 17; comp. cu Ioan 12.35). Dragi tineri cititori, aici este o problemă deosebit de serioasă. Nu pierdeţi timpul convertirii voastre, nici timpul slujirii Domnului aici, jos, nici timpul răspunderii la invitaţia din Luca 22.19. Nu le lăsaţi să treacăl

2 NOIEMBRIE

Ieremia 46.20-28; 47.1-7

Între aceste judecăţi rostite împotriva naţiunilor, Domnul are grijă să intercaleze un cuvânt liniştitor pentru viitoarea ră măşiţă a lui Israel. Când viitorul lumii se arată sumbru, copi lul lui Dumnezeu este invitat în acelaşi fel, să nu se teamă, ci să-şi aducă aminte de speranţa lui (2 Tesaloniceni 2.16,17).

Din cap. 47 aflăm că este rândul filistenilor să-şi audă con damnarea. Spre deosebire de celelalte naţiuni (Moab, Amon, Edom…, care vor fi puse în discuţie în capitolele următoa re), despre acest vrăjmaş tradiţional al lui Israel ştim că era instalat în interiorul graniţelor evreilor. Şi chiar dacă acest popor le-a fost uneori servil, plătitor de tribut, în special sub domnia lui David (2 Samuel 8.1), cu toate acestea, Israel n-a putut nici chiar în timpul celor mai puternici împăraţi să le ia cetăţile (Gaza, Ascalon…) care făceau parte din teritoriul său. Trăgându-şi originea din Egipt (Miţraim = Exod, vezi Geneza 10.6 notă, 13, 14), filistenii ne vorbesc despre acei «mărturisitori» neconvertiţi din această lume care ocupă un loc în ţara binecuvântării fără a avea însă vreun drept; ei pre tind privilegii creştine, fără să aibă viaţa care să le dea dreptul la ele; pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu, dar, de fapt, sunt vrăjmaşi ai poporului Său şi ai adevărului. Noi trebuie să-i tratăm având în vedere ce sunt în realitate şi să nu le facem nicio concesie.

 

 

3 NOIEMBRIE

Ieremia 48.127

După un capitol scurt consacrat filistenilor, Domnul, com pensând, vorbeşte acum despre Moab mai pe larg. Acest po por îşi pusese încrederea în lucrările lui, întezaurul lui (v. 7), în dumnezeul său, Chemoş (v. 13), şi în oamenii săi de război (v. 14). Şi nu numai că aceste resurse pe care se bizuia Moab nu i-au fost de niciun ajutor, dar au constituit şi cauza judecă ţii care a căzut asupra sa (v. 7).

Lui Moab îi lipsise ceva esenţial şi, oricât de surprinzător ar părea, acestea erau … încercările. Vinul nou trebuie trecut mai întâi dintr-un butoi în altul, până ajunge «să-şi piardă din tărie», să-şi aibă, puţin câte puţin, toate drojdiile depuse. Dar Moab nu suferise niciodată acest tratament. El fusese „netul burat „din tinereţea lui” (v. 11; Zaharia 1.15); nu învăţase prin împrejurări dificile să se cunoască, la modul de a-şi pier de din prostul său gust caracteristic (aceasta este ceea ce va căuta Domnul să facă cu Israel, ducându-1 în robie). Domnul ştie ce face atunci când ne scutură şi ne smulge din comodi tatea noastră (Psalmul 119.67). Aceste „turnări” neplăcute dintr-un vas în altul au scopul de a ne face să pierdem de fiecare dată încă puţin din voinţa proprie, încă puţin din pre tenţiile noastre, încă puţin din încrederea în noi înşine.

4 NOIEMBRIE

Ieremia 49.1-22

Fiii lui Amon profitaseră cu laşitate de strămutarea celor zece seminţii, însuşindu-şi ţinutul lui Gad de cealaltă parte a Iordanului. Printr-o dreaptă răsturnare a situaţiei, după ce îl „moşteniseră” pe nedrept pe Israel, ei vor deveni moşte nirea lui (v. 2). Am văzut deja cum Moab batjocoritorul a devenit, la rândul său, obiect al batjocurii (cap. 48.26,27) şi este remarcabil să constatăm că judecăţile pe care Dumnezeu le trimite sunt adesea în raport cu greşelile comise împotriva altuia. Asemenea lecţii, dacă ştim să le primim, ne ajută să înţelegem mai bine spre ce înclină Matei 7.2 şi 7.12 atunci când ne îndeamnă să nu facem altora ceea ce nu dorim să ni se facă nouă.

Ceea ce caracterizează aici Edomul este extrema sa aro ganţă. Cuibărindu-se precum vulturii în stâncile abrupte şi sălbatice ale muntelui Seir (v. 16), poporul acesta se consi dera invulnerabil. Dumnezeu însă a ştiut şi va şti din nou să-l găsească acolo pentru a-1 face să decadă, transformându-i locuinţa într-un pustiu pentru totdeauna (v. 13 şi Obadia 4). Spre deosebire de Moab şi de Amon, Domnul, încheind, nu îi face Edomului nicio promisiune că prinşii săi vor fi restauraţi, ci, dimpotrivă, le spune că „nu va rămâne niciunul din casa lui Esau!” (Obadia 18; comp. cu cap. 48.47 şi 49.6).

 

 

5 NOIEMBRIE

Ieremia 49.23-39

După Edom, primul care urmează este Damascul, cu Hamat şi cu Arpad, cele mai importante cetăţi ale Siriei, apoi Chedar şi Haţor, unde locuiau triburi nomade, iar în final aflăm despre sentinţa împotriva Blamului (Persia), na ţiune mai depărtată de Israel din punct de vedere geografic, în timp ce toate celelalte îi erau vecine.

Dumnezeu este drept. El măsoară cu exactitate pedeapsa fiecăruia dintre aceste popoare, proporţional cu privilegiile avute (Romani 2.6; Daniel 4.35). în cap. 2.10,11, Domnul tocmai îl comparase pe Israel cu Chedarul, trib ignorant care cel puţin a rămas credincios dumnezeilor lui falşi, în timp ce poporul Său se depărtase de Dumnezeul cel adevărat. Cu cât mai vinovat era Israelul cel instruit de lege! Să ne amintim -mai ales dacă suntem copii de creştini – acest verset solemn: „Oricui i s-a dat mult i se va cere mult (Luca 12.48).

Toate aceste popoare, ca şi Iuda, trebuia să cadă sub pute rea lui Nebucadneţar (v. 30) şi să devină tot atâtea provincii ale marelui imperiu babilonean. De aceea era un lucru inu til şi fără sens din partea iudeilor să se întoarcă spre vecinii lor şi să caute adăpost şi protecţie la ei (Psalmul 60.11). Cum ar fi putut aceia să le vină în ajutor, când nici pe ei nu se puteau salva?

 

 

6 NOIEMBRIE

Ieremia 50.1-16

Bârlog al mondenităţii şi al corupţiei, Babilonul este cea din urmă naţiune care trebuie să audă judecata din par tea Domnului. Ieremia, pentru că vestise supunerea faţă de Nebucadneţar, fusese acuzat că le era favorabil caldeenilor, trădându-şi propriul popor. Aceste două lungi capitole ale profeţiei ne arată însă ce îl învăţase Dumnezeu cu privire la Babilon. De altfel, El declarase deja că, dacă Domnul Se fo­losea de Babilon pentru a disciplina pe Iuda, venea şi clipa când, la rândul ei, această cetate impunătoare va fi „cerceta tă” în judecată şi transformată în „pustietăţi pentru totdeauna” (cap. 25.12-14). Bel Merodac (zeul Marduc) şi toţi ceilalţi idoli aveau să fie nimiciţi în chip ruşinos împreună cu cei care le slujeau, în timp ce Israel şi Iuda nu vor fi deloc „părăsiţi de Dumnezeul lor, Domnul oştirilor” (cap. 51.5).

Aceste judecăţi care urmau să lovească Babilonul le vor deschide, în sfârşit, ochii şi inimile captivilor poporului. Versetele 4 şi 5 din acest capitol, 50, ne arată lacrimile şi sme-rirea care vor însoţi întoarcerea lor la Domnul, premergătoare eliberării lor complete şi definitive. Lumea de azi este plină de idoli deşerţi care, bineînţeles, vor dispărea odată cu ea. Instruiţi de Cuvântul lui Dumnezeu, cum am putea noi să ne legăm de ea? (1 Ioan 5.21).

 

 

7 NOIEMBRIE

Ieremia 50.17-32

Un plan principal, cât şi unul dezvoltat, al cap. 50 şi 51 putem găsi în broşura «Sommaire du Livre de Ieremie», de H.R., pe care o recomandăm spre a fi citită.

Cu siguranţă, pedepsirea lui Israel prin intermediul cal deenilor răspundea voii lui Dumnezeu, însă îndârjirea şi cru zimea de care au dat dovadă în executarea pedepsei vor jus tifica «răzbunarea» căreia Babilonul urmează să-i fie obiec tul, în plus, atacându-1 pe Israel, Babilonul lupta împotriva Domnului (sf. v. 24; vezi Zaharia 2.8). În special jefuirea şi distrugerea templului au constituit un afront personal adus Celui a cărui glorie locuia acolo. Din acest motiv, pedepsi rea Babilonului este numită „răzbunarea pentru templul Său” (v.28 şi cap. 51.11).

Remarcăm în acelaşi timp cum aceste sumbre capitole sunt atât de încărcate de încurajări pentru credincioşii popo rului lui Dumnezeu. Domnul, Răscumpărătorul lor, este pu ternic şi va lua în mâini cauza lui Israel, „oaia” Sa „rătăcită”, pentru a o salva din gura leilor care vor să o înghită (v. 17 şi 34). Între timp, iertarea Lui va fi şters toate greşelile lor: „Nelegiuirea lui Israel se va căuta şi nu va fi; şi păcatele lui Iuda, şi nu se vor găsi” (v. 20; comp. cu Neemia 23.21).

 

 

8 NOIEMBRIE

Ieremia 51.27-46

O mare parte din expresiile acestor capitole sunt reluate în cartea Apocalipsa, unde le vom găsi aplicate la Babilonul viitor. Acesta nu mai este o cetate, ci un mare sistem religios, o contrafacere satanică a Bisericii lui Hristos, care îşi va lua întregul avânt după răpirea Bisericii. Pe tot parcursul acestei desfăşurări a răului, chemarea divină se face auzită în repeta te rânduri: ,Jeşiţi din mijlocul lui, poporul Meu!” (cap. 50.8; 51.6,45; Isaia 48.20; Zaharia 2.7; Apocalipsa 18.4). A rămâne în Babilon după condamnarea rostită de Dumnezeu înseam nă, în adevăr, pe de o parte a participa lapăcatele lui, iar pe de altă parte, a fi părtaş (sau a te expune) urgiilor ce vor veniasupra lui. Şi astăzi Domnul porunceşte alor Săi care sunt încă risipiţi în diferite medii ale creştinătăţii mărturisitoare: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărtezede ne dreptate!” (2 Timotei 2.19). Chiar văzând în jurul lor această nedreptate, unii credincioşi socotesc totuşi de datoria lor să rămână cu orice preţ într-un mediu recunoscut ca fiind rău, cu speranţa că, prin influenţa lor bună, pot contribui la îmbună tăţirea lor: prin aceasta, ei se amăgesc cu iluzii şi, în acelaşi timp, se consideră mai înţelepţi decât Cel care i-a îndemnat să iasă (2 Corinteni 6.14-18).

 

 

9 NOIEMBRIE

Ieremia 51.47-64

„Aduceţi-vă aminte de Domnul în ţara îndepărtată şi Ierusalimul să fie (lit. „să se suie”) în inima voastră” (v. 50). Nu fără să ştie unde va merge era invitată rămăşiţa credin cioasă să iasă din mijlocul Babilonului corupt. Pentru a lua această hotărâre curajoasă, ea trebuia mai întâi să fie atrasă de sentimente puternice (Psalmul 137.5,6). In acelaşi fel şi astăzi, „la El”, la lsus prezent în mijlocul a „doi sau trei” adu­naţi în Numele Său, este invitat cel credincios să iasă afară din tabăra religioasă a mărturiei creştine (Evrei 13.13).

Sfârşind prezentarea tuturor judecăţilor Sale, Domnul le semnează cu un nume de temut: „Dumnezeul răsplătirilor” (v. 56). Este însă remarcabil un detaliu, anume că aceste cu vinte ale judecăţii împotriva Babilonului preced relatarea privind distrugerea Templului din cap. 52. Trebuia ca ruina idolilor Babilonului să fie vestită înainte să fi avut loc efec tiv cea a Templului (v. 47 şi 52). În felul acesta, nimeni nu va putea gândi că aceşti idoli sunt în mod real mai puternici decât Dumnezeul lui Israel. Cu şapte ani înainte de luarea Ierusalimului, toate aceste cuvinte trebuia să fie scrise în tr-o carte, iar cartea, după citirea ei, trebuia cufundată în mijlocul Eufratului prin grija lui Seraia, fratele lui Baruc, ca o dovadă că Babilonul avea să fie înghiţit.

 

 

10 NOIEMBRIE

Ieremia 52.1-16

Capitolul 52 nu mai face parte din „cuvintele lui Ieremia” (51.64). Asemeni cap. 39, şi acest capitol, 52, ex pune evenimentele care au pus capăt împărăţiei lui Iuda, reproducând îndeaproape cap. 25 din 2 Împăraţi.

A sunat ceasul judecăţii. Sunt loviţi deodată: Ierusali mul, templul (v. 17-23), împăratul şi locuitorii. Cetatea este luată. Zedechia şi armata lui caută să o ia la fugă, vrând să scape de încercuirea care îi apasă din nou. Dar nu cu caldeenii aveau ei de-a face, cicu Dumnezeu. Condus la Ribla, înaintea lui Nebucadneţar, împăratului lui Iuda îi sunt scoşi ochii – pedeapsă aplicată vasalilor trădători – şi, legat cu lanţuri de aramă, el ia drumul exilului, având să păstreze, din mizerabila sa viaţă, ca ultimă imagine, doar spectacolul crud al masacrării fiilor săi. O lună mai târziu, comandantul gărzilor revine la Ierusalim pentru a incendia şi a demola sistematic cetatea răzvrătită şi apoi pentru a face o triere a populaţiei. Versetul 15 aminteşte de „cei care au fugit la împăratul Babilonului, ilustrând faptul că au fost printre ei şi unii care au dat ascultare cuvintelor lui Ieremia.

Aceste lucruri ne sunt scrise (şi repetate) nu numai pen tru că prezintă interes istoric, ci şi pentru a da învăţătură su fletelor noastre şi pentru a ne avertiza (1 Corinteni 10.11): „Voi deci, preaiubiţilor, cunoscând mai dinainte aceste lu cruri, păziţi-vă…” (citiţi 2 Petru 3.17,18).

 

 

 

11 NOIEMBRIE

Ieremia 52.17-34

Asistând la jefuirea Casei Domnului, privindu-i pe caldeeni cum sparg şi duc cu ei frumoasele şi impunătoarele coloane, suntem cuprinşi de tristeţe gândindu-ne la ce a de venit mărturia lui Israel în mijlocul naţiunilor. Dar ce tre buie să fie sentimenteleDomnului faţă de distrugerea casei în care locuia însuşi Numele Său în comparaţie cu durerea faţă de ruina Ierusalimului (citiţi 1 împăraţi 9.6-9). Ce va loare capătă, prin contrast, promisiunile Domnului pentru biruitorul din Filadelfia „Pe învingător îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu … şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu … şi numele Noului Ierusalim … şi Nu mele Meu cel nou” (Apocalipsa 3.12).

Dragi prieteni, odată cu încheierea lecturii acestei cărţi a lui Ieremia, să-I cerem Domnului să ne dea harul de a fi printre aceşti învingători, cu alte cuvinte, să păzim Cuvân tul Lui şi să nu tăgăduim Numele Lui, până la momentul întoarcerii Lui.

Dumnezeu nu îngăduie însă ca această carte să se înche ie cu un tablou sumbru. Harul de care a avut parte Ioiachim din partea succesorului lui Nebucadneţar (v. 31-34) este o mărturie despre grija pe care Domnul nu încetează să o aibă faţă de o firavă rămăşiţă a poporului Său.

 

 

12 NOIEMBRIE

Plângerile lui Ieremia 1.1-11

Plângerile lui Ieremia exprimă durerea profetului în faţa evenimentelor relatate în cel din urmă capitol al cărţii sale: este vorba de luarea şi de distrugerea Ierusalimului de către armata lui Nebucadneţar. Ca oricare dintre profeţii, şi aceasta ţinteşte dincolo de împrejurările în care a fost consemnată, astfel că, prin aceste capitole, Duhul ne poartă până la „neca zul cel mare” prin care va trebui să treacă Israel.

Este impresionant să vedem cum Ieremia, deşi nevinovat într-un mod personal, suferă cel mai mult din cauza umilirii Ierusalimului şi se identifică cu poporul aflat sub judecata lui Dumnezeu. Nenorocirile pe care nu contenise să le vesteas că, şi pe care poporul nu voise să le creadă, acum i-au ajuns. Un altul n-ar fi scăpat prilejul să le spună: V-am prevenit! De m-aţi fi ascultat…! Slujitorul lui Dumnezeu însă nu cau tă să triumfe prin aceasta. Dimpotrivă! Ierusalimul, care în ziua necazului său n-a găsit penimeni care să-i vină în aju tor (v. 7; Isaia 51.18,19), pe nimeni care să-i aducă mângâ iere (v. 2,9,17,21), va avea în Ieremia (simbol al Domnului Hristos) pe cel mai credincios prieten, pe cel mai zelos mijlo citor (Proverbe 17.17).

 

 

13 NOIEMBRIE

Plângerile lui Ieremia 1.12-22

„Nu este nimic aceasta pentru voi toţi care treceţi pe cale?”, strigă Ierusalimul copleşit de nenorocire (v. 12). De câte ori nu trecem şi noi nepăsători pe lângă suferinţa altu ia! (v. 21). De câte ori nu pierdem ocaziile de a exprima un crâmpei de simpatie! Să-I cerem Domnului să ne dea inimi mai sensibile, pentru a putea înţelege mai bine necazurile celor din jur şi pentru a le aduce, din partea lui Dumnezeu, o mângâiere autentică.

In faţa acestei dureri fără seamăn, pricinuită de mânia lui Dumnezeu, cum să nu ni se îndrepte gândurile spre cruce? (v. 12). Domnul Hristos însă nu făcuse nimic care nu trebuia făcut, în timp ce, prin gura lui Ieremia, Ierusalimul recunoaşte, asemeni tâlharului, că merita din plin ceea ce se întâmplase (v. 18; Luca 23.41). Vedem parcă mulţi mea celor care treceau pe lângă Mântuitorul crucificat… (Matei 27.39). Printre acei trecători se aflau – şi sunt şi as tăzi în prezenţa crucii – oameni duşmănoşi, batjocoritori, dar, mai presus de toate, indiferenţi. Unora ca aceştia li se adresează o astfel de întrebare. Drag prieten, pentru mântu irea ta erau suferinţele Domnului Isus. Rămâi tu indiferent în faţa lor? Chiar nu înseamnă ele nimic pentru tine?

 

 

14 NOIEMBRIE

Plângerile lui Ieremia 2.1-10

În cap. 1, cei consideraţi responsabili pentru nenorocirile Ierusalimului erau vrăjmaşii, în timp ce, de aici înainte, tot ceea ce se întâmplă este privit ca lucrarea Domnului şi nu mai a Lui. Să învăţăm şi noi să-L recunoaştem pe Cel care ne disciplinează … uneori pentru a ne pedepsi, dar întotdeau na cu scopul de a ne binecuvânta în final. De aceea, în loc să ne oprim la mijloacele pe care Dumnezeu le foloseşte în acest scop – probleme cu sănătatea, cu banii, dificultăţi apă rute la locul de muncă… – sau să căutăm să scăpăm de ele cât mai curând posibil, să ne smerim sub mâna puternică a lui Dumnezeu şi să aruncăm asupra Lui îngrijorările noastre, pentru că El însuşi îngrijeşte de noi (1 Petru 5.6,7).

Ierusalimul îşi trece în revistă întregul dezastru: împăra tul, preoţii şi profeţii săi sunt fie luaţi robi, fie masacraţi; cere moniile solemne sunt desfiinţate; zidurile, surpate. Nimic n-a fost cruţat, nici chiar lucrurile cele mai sfinte: altarul şi Locul Sfânt au fost pângărite (cap. 1.10), devastate, iar obiectele de preţ, duse în Babilon. Până şichivotul însuşi, „aşternutul picioarelor Sale” (v. 1; Psalmul 132.7), împreună cu legeadi năuntru (v. 9; 1 împăraţi 8.9), a dispărut pentru totdeauna, ca semn că Dumnezeu a rupt relaţiile cu poporul Său vinovat.

 

 

15 NOIEMBRIE

Plângerile lui Ieremia 2.11-22

Ce mare este dezolarea profetului în faţa tabloului zu grăvit de versetele anterioare!Lacrimile îi curg fără oprire la vederea acestei „ruine întinse ca marea” (v. 13).

Şi Domnul Isus a plâns Ierusalimul, pentru că El cunoş tea mai dinainte care vor fi pentru cetatea vinovată conse cinţele respingerii Sale (Luca 19.41…).

Cu toate că împăratul, căpeteniile, preoţii, profeţii minci noşi (v. 14) şi majoritatea poporului îşi meritau loviturile care cădeau asupra lor, erau totuşi mulţi care sufereau fără să fi fost răspunzători în mod direct: prunci murind de foame, bătrâni şi copilaşi căzând pe străzi, leşinaţi de foame (v. 11,19,21). Cu toate acestea, Ieremia nu ridicăniciun „ de ce “, ci se aşază „la spărtură”, în favoarea poporului pe care-1 iubea.

Versetele 15 şi 16 îi prezintă din nou pe cei care „trec pe cale”. La aceştia nu mai este vorba acum doar de indi ferenţă, ca în cap. 1.12; de astă dată ei „clatină din cap”, „scrâşnesc din dinţi”, privesc cu neruşinare, aruncă insulte, varsă dispreţ. Domnul Isus, Sfânta Victimă, a cunoscut în timpul ceasurilor de pe cruce toate aceste manifestări ale răutăţii oamenilor (vezi Psalmul 22.7,8; Psalmul 35.21).

16 NOIEMBRIE

Plângerile lui Ieremia 3.1-24

Odată cu cap. 3 ajungem în inima acestei cărţi mici şi tot odată în adâncul deznădejdii profetului. Deşi nu era vinovat, totuşi Ieremia ia în mod personal asupra lui nelegiuirile po porului său, de vreme ce priveşte pedeapsa ca abătându-sc numai asupra sa: „Eu sunt omul care a văzut suferinţa sub nuiaua mâniei Lui…” (v. 1). El îl reprezintă astfel pe Domnul Isus împlinind ispăşirea pentru păcatele noastre. Suferinţele îndurate pe cruce din partea omului, despre care ne amintesc v. 14 şi 30 (comp. cu Psalmul 69.12 şi cu Isaia 50.6), au fost urmate, în cele trei ore de întuneric, de suferinţe pricinuite de Dumnezeu, când era tratat aşa cum o cerea păcatul. Aceste expresii înfiorătoare ale mâniei au fost în întregime partea Mântuitorului (comp. v. 8 cu Psalmul 22.2). Şi totuşi încre derea şi speranţa Sa nu L-au părăsit nicio clipă, în timp ce pe Ieremia acestea l-au abandonat (v. 18).

începând însă cu v. 21, cel întristat caută ajutor chiar la Acela care îl loveşte. Atunci credinţa sa, în supunere şi speran ţă, îl ajută să descopere minunatele mângâieri ale Domnului, care „sunt noi în fiecare dimineaţă (v. 23).

 

 

17 NOIEMBRIE

Plângerile lui Ieremia 3.25-51

Pentru ca încercarea să nu ne determine niciodată să pu nem la îndoială dragostea lui Dumnezeu, profetul se grăbeşte să adauge că „El nu necăjeşte, nici nu întristeazăcu plăcere pe fiii oamenilor” (v. 33). Cu cât mai mult pe cei care sunt răscumpăraţii Săi! 1 Petru 1.6 confirmă că o face doar „pentru puţin (timp)” şi numai „dacă trebuie”. Totuşi, încercarea este adesea necesară pentru a zdrobi voinţa noastră proprie, când o lăsăm să se dezvolte. „Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lut (v. 27) se poate aplica la ascultare chiar când este vorba să fie în copilărie: a învăţa supunerea în casa pă rintească înseamnă a ne pregăti să acceptăm apoi, în întreaga viaţă, autoritatea Domnului.

Încercarea este deseori pentru noi şi o ocazie de a ne în toarce ochii spre noi înşine şi de a ne analiza: „Să ne cercetăm căile noastre şi să le încercăm…” (v. 40). Vom putea recunoaş te în felul acesta, împreună cu psalmistul: „Este bine pentru mine că am fost smerit” (Psalmul 119.71).

„Ne-ai făcut gunoi şi lepădătură în mijlocul popoarelor” (v. 45). Pavel va folosi şi el aceeaşi comparaţie, dar nicide cum pentru a se plânge (1 Corinteni 4.13), pentru că serviciul pentru Evanghelie şi iubirea pentru sfinţi îi permiteau să ac cepte de bunăvoie această condiţie.

 

 

18 NOIEMBRIE

Plângerile lui Ieremia 3.52-66; 4.1-6

Ne amintim de groapa oribilă în care Ieremia a fost arun cat de către cei care îi erau „vrăjmaşi… fără motiv”. Aceasta a inspirat v. 52 şi următoarele şi ilustrează groaza morţii în care Mântuitorul nostru, de partea Sa, a intrat într-un mod real (vezi şi Iona 2.3).

Versetele 55-58 pot fi însă experienţa oricăruia care geme sub povara păcatelor sale şi ajunge să înţeleagă ce a făcut Domnul pentru el.

Capitolul 4 pune în contrast starea actuală a Ierusalimului cu cea pe care o avusese înainte. In timp de prosperitate, totul avea aspectul cel mai strălucitor. Fiii Sionului erau „compa raţi cu aurul fin” (v. 2); dar, să remarcăm, doar „comparaţi cu aurul fin”, nu şi „echivalenţi”, pentru că, atunci când încerca rea a venit peste ei, precum foculaurarului, totul a fost mistuit acolo, în timp ce un aur autentic ar fi trebuit să reziste victo rios. Nu era deci vorba decât de o strălucire înşelătoare. Să ne amintim că întotdeauna încercările sunt cele care spulberă aparenţele şi descoperă adevărata stare a inimii. Cruzimea (v. 3), lipsa totală a milei (v. 4), egoismul odios conducând la fapte dintre cele mai oribile (v. 10), iată ce apare acum în toa tă goliciunea la aceşti locuitori ai Ierusalimului. Dumnezeu le dezvăluie adâncul inimii, iar focul judecăţii Sale nu cruţă nimic din falsa lor evlavie.

 

 

19 NOIEMBRIE

Plângerile lui Ieremia 4.7-22

Corupţia în Israel a pus stăpânire chiar şi pe nazirei, cu alte cuvinte, pe aceia care (precum creştinii astăzi) trebu ia să se distingă prin curăţia purtării lor şi printr-opunere deoparte în totul pentru Dumnezeu. Ei sunt în culmea deca denţei: „nu mai sunt recunoscuţi pe străzi” (v. 8). Nimic nu-i mai face să se deosebească de ceilalţi locuitori nenorociţi ai Ierusalimului! In ce ne priveşte, să ne punem întrebarea în ce măsură purtarea noastră în mijlocul lumii ne face recunoscuţi ca fiind cu adevăratpuşi deoparte pentru Domnul.

Iar cât despre cei care aveau misiunea să vegheze asupra poporului, şi anumeprofeţii şi preoţii săi, aceştia vărsaseră sângele celor drepţi (v. 13). Ieremia era foarte îndreptăţit să confirme aceasta: o ştia din experienţă (Ieremia 26.8).

„Sfârşitul nostru este aproape … sfârşitul nostru a venit” spun întristaţii poporului (v. 18) după ce aşteptaseră inu til un „ajutor zadarnic” şi constataseră că nimeni nu-i putea salva (v. 17). Ei bine, este momentul ca Dumnezeu să de clare: „pedeapsa nelegiuirii tale s-a împlinit” (v. 22; comp. cu Isaia 40.1,2). Va fi rândul Edomului să sufere pedeapsa. Şi întotdeauna este aşa: când este cert că nimic nu ne poate ajuta şi că suntem la capătul puterilor, atunci este momen tul ca Dumnezeu să intervină în suveranitatea Lui şi să ne elibereze.

 

 

20 NOIEMBRIE

Plângerile lui Ieremia 5.1-22

În această ultimă plângere, „rămăşiţa” poporului îşi face o tristă şi umilitoare descriere a stării sale, fără să ascundă ni mic. Nu numai părinţii lor (v. 7), ci ei înşişiau păcătuit şi su feră pedeapsa (v. 16). Aici trebuie să ajungă atât un necredin cios, cât şi un credincios care a căzut într-o greşeală. Cu sigu ranţă, toţi cunoaştem din experienţă lucrarea penibilă pe care Dumnezeu trebuie s-o împlinească în conştiinţele noastre, în calea căreia mândria noastră se aşază deseori ca un obstacol. Dar, spre deosebire de cei necăjiţi din acest capitol (v. 22), în clipa când noi ne mărturisim păcatele, ştim că Dumnezeu ne-a iertat deja, pe baza lucrării Domnului Hristos.

Totuşi, aceste versete, ca de altfel întreaga carte, ne pre zintă mai cu seamă aspectelepăcatului colectiv. Şi ne ducem cu gândul la răul care s-a extins în Biserică asemenea alua tului, la mondenitate, la falimentul care a rezultat din aceasta şi ale cărui jalnice efecte morale sunt la fel de lamentabile precum tabloul acestui capitol. O, dacă am fi preocupaţi de gloria Domnului, nu am putea rămâne indiferenţi în faţa unei aşa dezolante stări a lucrurilor. Să ne dea El inimi cu adevărat smerite, dar totodată încrezătoare într-un Dumnezeu care nu Se schimbă niciodată (v. 19).

 

 

21 NOIEMBRIE

Marcu 1.1-13

Evanghelia după Marcu este Evanghelia Robului desă vârşit. Aici nu găsim relatate nici istoria naşterii Domnului lsus şi, cu atât mai mult, nu genealogia Sa, câtă vreme, pentru aprecierea unui rob, calităţile luate în seamă sunt doar ascul tarea, credincioşia, promptitudinea… însă chiar de la primele cuvinte, El este desemnat ca fiind Fiul lui Dumnezeu, pentru ca cititorul să nu se înşele asupra Persoanei a Cărei lucrare smerită o va găsi relatată: este deci vorba de un rob de bu năvoie: „Fiind în chip de Dumnezeu”, lsus a luat El însuşi „chip de rob” (Filipeni 2.6,7).

Precedat de mărturia lui Ioan, Domnul îşi începe slujba imediat, astfel că acest cel dintâi capitol este caracterizat de folosirea cuvântului „îndată” (de unsprezece ori).

lsus Se supune botezului. Deşi „sfânt, fără răutate, fără pată” (Evrei 7.26), El îşi ia locul printre păcătoşii care se pocăiau. Dar, pentru a nu fi confundat cu aceştia, Dumnezeu face din ceruri o declaraţie solemnă cu privire la „Sfântul Său Slujitor, lsus” (Fapte 4.27,30), declaraţie care se face auzită înainte ca El să-Şi fi început lucrarea. Nu se spune: în Tine voi găsi, ci: „ îmi găsesc plăcerea”.

După aceasta, lsus este „mânat” de Duhul în pustiu, pen tru a-1 lega acolo pe Vrăjmaşul care ne ţinea în robie (vezi cap. 3.27). Pretutindeni pe unde păcatul ne-a târât pe noi, dra gostea şi ascultarea L-au condus pe lsus, pentru a ne elibera.

22 NOIEMBRIE

Marcu 1.14-28

Odată apărut Domnul Isus, prin chiar acest fapt, slujba lui Ioan Botezătorul se află la sfârşitul ei.

Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat; împăratul în per soană Se află în mijlocul poporului. Şi El face o procla maţie care se rezumă prin două porunci, întotdeauna actuale: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (v. 15). Domnul citeşte în inima fiecăruiarăspunsul pe care îl dăm la această invitaţie urgentă. Celor care L-au ascultat şi L-au primit, El le adre sează apoi, personal, o altă chemare, de a-L urma slujindu-L. „Veniţi după Mine” (v. 17), le spune El celor patru ucenici cărora le cunoştea înclinaţia interioară. Şi imediat aceştia îl urmează. Ei vor avea privilegiul de a-L însoţi pe Isus pe tot parcursul slujbei Sale, de a fi martorii Săi la tot ce vor fi văzut şi auzit (1 Ioan 1.1…) şi de a fi ucenicii Săi, învăţaţi de El (Matei 11.29). Este condiţia pentru a deveni, mai târziu, apos tolii Săi, altfel spus, trimişii Săi (Ioan 20.21) pentru a predica evanghelia în lume.

La Capernaum, Isus vindecă un om stăpânit de un duh necurat care se afla chiar însinagogă, ca o caracteristică a stării de adânc faliment în care era căzut atunci Israelul. Încă de la începutul slujbei Domnului, puterea Lui este „la cuţite” cu cea a lui Satan, care acţionează atât asupra trupurilor, cât şi asupra sufletelor (despre care atât de puţini sunt conştienţi).

 

 

23 NOIEMBRIE

Marcu 1-29-45

După sinagoga din Capernaum, casa lui Andrei şi a lui Simon este cea care devine scena unei minuni a harului. Isus este întotdeauna gata ca, odată primit în casele noastre, să ne aducă eliberările Sale. Să procedăm şi noi precum ucenicii,spunăndu-I Lui tot ce ne frământă (v. 30).

Îndată ce a fost vindecată, soacra lui Simon se grăbeşte să slujească pe Domnul şi pe Săi. Oare n-avea ea, în faţa ei, exemplul celei mai mari slujbe?

Se lasă seara, însă, pentru un astfel de Rob, ziua încă nu se sfârşise. Îi sunt aduşi cei care aveau probleme cu sănătatea şi, neobosit, El le ia durerile şi îi vindecă. Care era secretul unei astfel de activităţi minunate? De unde scotea Domnul Isus putere mereu proaspătă? Versetul 35 ne învaţă că din co muniunea cu Dumnezeul Său.Observaţi în ce fel îşi începea ziua acest Om desăvârşit (comp. cu Isaia 50.4 sf). Când este însă informat de popularitatea pe care o avea, El părăseşte mulţimile curioase să vadă doar minuni şi pleacă să predice Evanghelia în altă parte.

Domnul Isus vindecă apoi un lepros, căruia îi spune cu exactitate în ce fel trebuie să-şi dea mărturia, o mărturie după Cuvânt (v. 44; Levitic 14). Din nefericire însă, omul acţio nează după propriile sale gânduri, iar aceasta în detrimentul lucrării lui Dumnezeu în această cetate.

 

 

24 NOIEMBRIE

Marcu 2.1-17

În casa din Capernaum, Domnul Isus Se face recunoscut, conform Psalmul 103.3, ca Cel care iartă toate nelegiuirile şi care vindecă toate neputinţele. Cu privire la paralitic, El împlineşte, în această ordine, cele două părţi ale acestui ver set, ca o mărturie pentru toţi. Cel care iartă păcatele – lucrare spirituală – şi care dă şi o dovadămaterială, vindecând astfel boala, nu poate fi altul decât Domnul, Dumnezeul lui Israel.

Vameşii percepeau taxele pentru a le plăti romanilor, fapt ce atrăgea asupra lor pe de o parte bogăţia (pentru că păstrau o parte pentru ei), iar pe de altă parte, dispreţulcompatrioţilor. Domnul însă, chemându-1 pe Levi şi acceptând invitaţia lui, arată că nu dispreţuieşte şi nu respinge pe nimeni. Dimpotrivă, El a venit pentru păcătoşii notorii (cunoscuţi de toată lumea), care nu-şi ascund starea (1 Timotei 1.15); şi ia masa împreună cu ei, devenind Prietenul lor. Pentru că, încă de la cădere, omului îi este frică de Dumnezeu şi fuge de El, din cauza conştiinţei sale rele, cea dintâi grijă a lui Dumnezeu, înainte de a salva făptura Sa, este să Şi-o apropie, câştigându-i în­crederea. Şi aceasta a făcut Domnul Isus coborând până la întâlnirea cu omul mizerabil, pentru a-1 face să înţeleagă că Dumnezeu îl iubeşte.

 

25 NOIEMBRIE

Marcu 2.18-28

În timp ce cuvântul Robului desăvârşit este „îndată”, cel al iudeilor necredincioşi este„de ce?” (v. 7,16,18,24). Întrebat cu privire la post, Domnul Isus răspunde că acesta este marca tristeţii, care, prin urmare, nu se potriveşte cât timp El Se află împreună cu ei. Nu era oare venirea Lui un prilej de mare bucurie pentru tot poporul? (Luca 2.10).

El Se foloseşte apoi de această ocazie pentru a pune în contrast regulile şi tradiţiile iudaismului cu evanghelia liber tăţii harului pe care venise să le-o aducă. Este trist de remarcat că omul preferă, în locul acestei evanghelii, formele religi oase, pentru că acestea îi permit să-şi facă o bună reputaţie în aintea altora,… în timp ce continuă să-şi împlinească propria voie. Spre deosebire de această categorie, v. 22 ni-1 arată pe creştin ca fiind un om înnoit în întregime. Câtă vreme inima îi este schimbată şi este plin de o bucurie nouă, obligatoriu şi comportamentul său exterior va fi transformat.

Fariseii îi învinuiesc în mod public pe ucenici că smulg spice în zi de sabat. Omul suceşte întotdeauna după placul său ceea ce i-a dăruit Dumnezeu. Sabatul era unhar acordat lui Israel, însă evreii l-au folosit ca pe un jug pentru a-şi îngre una robia spirituală (Fapte 15.10).

26 NOIEMBRIE

Marcu 3.1-19

Are loc o a doua vindecare în sinagoga din Capernaum, şi aceasta din nou într-o zi de sabat (cap. 1.21…). Acestui bolnav, a cărui mână este uscată, Domnul îi cere exact fapta pe care el nu este în stare s-o împlinească. începând prin a asculta, omul îşi face dovada credinţei sale şi aceasta îi permite lui Isus să-1 vindece. Dar, vai, priviţi la împietrirea inimilor celor care asistă! În loc să se bucure împreună cu omul vindecat şi să admire puterea Domnului, aceşti oa meni răi folosesc această minune drept pretext pentru a că uta să-L omoare. El însă îşi continuă lucrarea Sa de har, iar mulţimile, inclusiv dintre străinii din Tir şi Sidon (şi chiar şi edomiţi), continuă să vină la El pentru a-L asculta şi a găsi vindecarea.

După aceasta, El pune deoparte doisprezece ucenici şi îi rânduieşte „ca să fie cu El şi ca să-i trimită…” (comp. cu Ioan 15.16). A fi cu Isus: ce privilegiu de nemăsurat şi, în acelaşi timp, ce condiţie indispensabilă pentru a putea fi apoi trimişii. Cum să împlineşti un serviciu fără să fi primit mai întâi îndrumările Sale? (Ieremia 23.21,22).

În această Evanghelie, fiecare dintre cei doisprezece este numit singur, pentru a ne învăţa că un rob trebuie să aştepte direct şi personal de la Stăpânul său să primească îndrumare şi ajutor.

 

 

27 NOIEMBRIE

Marcu 3.20-35

Întotdeauna dispus să-i lase pe oameni să se apropie de El, Domnul permite mulţimii să se înghesuie în casa în care a intrat, din moment ce imediat începe să-i înveţe din nou, fără să aibă timp nici măcar să mănânce. Noi, care adesea suntem atât de puţin dispuşi să ne deschidem uşa către stră ini sau să ne lăsăm deranjaţi în a schimba ceva în tabieturile noastre, să luăm exemplu de la această neobosită dăruire şi de la această totală renunţare. Să ne gândim, de asemenea, că un vizitator nedorit este poate trimis la noi tocmai pentru a-i vorbi despre mântuirea sufletului.

Unele persoane sunt tulburate de v. 29. Se tem ca nu cum va, vreodată, fără să-şi fi dat seama, să fi spus vreun cuvânt vinovat care nu va putea fi iertat niciodată. Ce subestimare a harului lui Dumnezeu! „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeştede orice păcat (1 Ioan 1.7). Hula împotriva Duhului Sfânt era înfiorătorul păcat alIsraelului necredin cios. Acest popor îi atribuia lui Satan puterea Duhului Sfânt cu care era îmbrăcat Domnul Isus; era un păcat de extremă gravitate acesta şi, în plus, contrar oricărui bun simţ (v. 26).

În cel din urmă paragraf, Domnul îi distinge clar pe ace ia pe care-i consideră membri ai familiei Sale. A face voia lui Dumnezeu înseamnă (şi acum, ca şi atunci) a asculta de Domnul Isus.

28 NOIEMBRIE

Marcu 4.1-12

Domnul Isus rămâne lângă mare şi învaţă mulţimile slujindu-Se de limbajul în imagini, cel al parabolelor. Cea dintâi este parabola Semănătorului, în care El însuşi Se prezintă ca fiind Cel care aduce şi răspândeşte în lume sămânţa bună a Evangheliei. Deşi cunoaşte inimile şi modul în care acestea vor primi – sau nu vor primi – adevărul, El dă fiecăruia ocazia de a veni în contact cu Cuvântul vieţii. Voi l-aţi primit?

Versetul 12 nu trebuie nicidecum să ne zăpăcească, încât să bănuim că Domnul S-ar teme ca nu cumva, văzându-i pe oameni pocăindu-se, să fie obligat, împotriva voinţei Lui, să le ierte păcatele! Să înţelegem că aici este vorba despre popo rul iudeu în ansamblu. Acesta L-a acuzat pe Domnul Isus de a avea demon, respingând astfel mărturia Duhului Sfânt. Un asemenea păcat nu-i putea fi iertat, iar Israel va fi împietrit ca popor (cap. 3.29; Romani 11.7,8,25). Dar toţi cei care doresc să-L întrebe pe Domnul Isus «în particular» (v. 10: „când a fost singur”) pot găsi „în jurul Lui” (v. 10), şi astăzi, ca şi atunci, loc pentru a auzi descoperirea tainelor împărăţiei lui Dumnezeu (v. 11,34; comp. cu sf. v. 5 din Proverbe 28). Să ne folosim de acest mare privilegiu şi în special să nu ne sustragem de la strângerile în care noi «îl înconjurăm» pe Domnul (stăm „în jurul Lui”) pentru a asculta Cuvântul Său.

 

 

29 NOIEMBRIE

Marcu 4.13-25

Domnul le explică ucenicilor Săi parabola Semănătorului. Ea este punctul de plecareal întregii Sale învăţături (v. 13); în adevăr, pentru a înţelege învăţăturile Sale, este necesar ca Evanghelia să fi avut mai întâi rădăcina prinsă în inimă.

Chiar dacă ne numărăm printre credincioşii autentici, să ne gândim cu teamă ca nu cumva, uneori, să fim găsiţi aseme nea primelor trei pământuri, pentru că nu numai vestea bună a mântuirii este ceea ce caută Satan să fure de îndată ce a fost semănată. Câte cuvinte nu ne-a adresat Dumnezeu nouă, în faţa cărora inimile noastre n-au fost sensibile, deoarece con tactul cu lumea le împietrise precum drumul (vezi cap. 6.52)? Sau de câte ori nu ni s-a întâmplat să acţionăm conduşi desentimente, până când o încercare a demascat lipsa noastră de dependenţă şi de credinţă (comp. cu v. 17)?

Deşi opuse nepăsărilor, îngrijorările („grijile veacului acestuia”) sunt la fel de dăunătoare (Luca 21.34). Prin „înşe lăciunea bogăţiei şi poftele după alte lucruri”, ele pot înăbuşi, pentru un timp, viaţa spirituală a unui copil al lui Dumnezeu, lipsindu-L pe Domnul de rodul pe care acesta ar fi trebuit să-1 aducă la vremea lui (Tit 3.14 sf). „Fiţi atenţi la ce auziţi” -recomandă Domnul Isus în Marcu (v. 24), iar în Luca 8.18: „Luaţi seama … cum auziţi”. În ce ne priveşte, în ce fel pri mim noi Cuvântul divin?

 

 

30 NOIEMBRIE

Marcu 4.26-41

Parabola din v. 26-29 (a seminţei) şi cea la care aceasta îşi găseşte corespondent în Matei (parabola neghinei de pe câmp: Matei 13) prezintă deosebiri apreciabile în ce priveş te unghiul din care ne transmit învăţătura. Aici este vorba de lucrarea lui Dumnezeu, în timp ce în Matei intervine şi vrăjmaşul, profitând de neglijenţa oamenilor care dormeau. în capitolul nostru, la v. 27, marele Semănător pare şi El să doarmă, însă, în realitate, zi şi noapte, nevăzut, veghează asupra seminţei Sale preţioase şi o înconjoară cu toată grija de care ea are nevoie pentru a creşte până la seceriş. Dragi prieteni creştini, uneori ni se poate părea că Domnul este indiferent, că nu ascultă rugăciunile noastre, că lucrarea Sa este abandonată. Dar să ridicăm ochii,aşa cum îi invită Isus pe ucenici să facă prin credinţă. Câmpurile sunt deja albe pentru seceriş (Ioan 4.35)!

Pentru a trece pe malul celălalt, ceea ce corespunde cu traversarea primejdioasă a lumii, ucenicii nu sunt singuri, împreună cu ei, în corabie, L-au luat pe Domnul, „aşa cum era” (v. 36). Câte persoane nu-şi fac despre Isus propria lor imagine falsă şi văzută de departe?

- „Cine este Acesta?”, întreabă ucenicii (v. 41).

- Acela care a adunat vântul în pumnii Săi, care a legat apele într-o manta (Proverbe 30.4)!