Simona Pocola

LA INSTITUTUL BIBLIC M-AM ÎNDEPĂRTAT
DE DUMNEZEU
 
Viaţă nouă restaurată din cioburi
 
Simona Pocola este o femeie tânără şi sensibilă care iubeşte florile, îşi iubeşte soţul, iar de un timp îl iubeşte cel mai mult pe Domnul. Dumnezeu i s-a revelat mai întâi spre sfârşitul adolescenţei într-un mod copleşitor. Era ca un vis frumos şi desăvârşit, ceva după care tânjea sufletul ei însetat. S-a botezat în Biserica Baptistă din Iris, Cluj şi a trăit bucuria dragostei dintâi. Dorea să îl cunoască mai mult pe Dumnezeu, dorea să înveţe şi să îşi slujească semenii şi de aceea s-a gândit că ar fi potrivit să urmeze cursurile Institutului Biblic Emanuel din Oradea. S-a dus acolo plină de idealuri şi planuri frumoase, dar este surprinzător să afli că perioada petrecută acolo a fost plină de dezamăgiri. Aici nu este criticat în nici un fel Institutul Biblic Emanuel din Oradea. Dar într-un fel sau altul, acolo viaţa ei spirituală se făcuse cioburi. Iată ce mărturiseşte plină de amărăciune la amintirea acelor vremuri:
Am urmat cursurile Institutului timp de un an, dar în anul acela m-am îndepărtat foarte mult de Dumnezeu. Prin nevegherea mea, printr-un mic păcat, apoi prin altul. Poate a fost lipsa mea de veghere, poate a fraţilor, dar idealurile cu care sosisem aici se risipeau încetul cu încetul astfel că după un an am încetat să mai urmez cursurile.  Adevărul este că nu am găsit la Institut ceea ce căutam, nici pe departe. În afară de faptul că mi-am găsit soţul nu am găsit nimic bun acolo. Nici măcar relaţia de prietenie cu el nu m-a apropiat de Dumnezeu şi acest lucru în ciuda faptului că el era student în an terminal la Institut
Dezamăgită, ea a renunţat după un an la Institutul Biblic şi s-a reîntors în Cluj, oraşul ei natal. Acolo îndepărtarea de Dumnezeu a continuat. S-a reîntors la stilul de viaţă de dinainte doar că era la un standard de viaţă mai ridicat. A încercat să iasă în lume, să uite totul. O încercau ispite, o chinuiau întrebări legate se sensul vieţii, de rostul vieţii, de existenţa însăşi a lui Dumnezeu. Nu ar fi voit să renunţe la religie, dar trăia „o religie fără nici un fel de putere. Rămăsesem doar cu o teamă de Dumnezeu. Duhul Domnului încă îmi ţinea sensibil sufletul dar nu aveam nici o putere să fac ceea ce trebuie. Eram total nefericită!”-afirmă Simona.
 
În biserică era atâta răceală
 
Au trecut 5 ani, după care prietenia cu Gabriel a foste reluată şi ei s-au căsătorit. Inima Simonei se zbătea încă în incertitudini, avea încă întrebări fără răspunsuri, dar spera ca după căsătorie să regăsească în biserică sens, dorea să regăsească acceptare şi prietenie şi poate fraţi care să o apropie de Domnul. O aştepta însă o altă serie de dezamăgiri:
M-am căsătorit, am venit la Zalău. Am mers în biserica lui Gabriel dar în biserică era atâta răceală. Credeam că eu sunt de vină şi în mare parte şi eram. Ani de zile nu am avut un prieten, nu am avut o soră, nu am avut un frate, nimeni nu m-a întrebat nici de sănătate, nici cine sunt, nici ce fac, nimeni nu era interesat de mine şi nici pe mine nu m-a mai interesat de ei. Soţul meu, care a terminat până la urmă Institutul, lucra în construcţii. Era şi el aşa departe de Dumnezeu că vorbea rău despre fraţi, cred că folosea cuvântul de javre. Adevărul era că îl încolţiseră de multe ori, desigur, şi din vina lui. Mergea la biserică din obligaţie, părinţii lui erau în biserică. Totdeauna în biserică criticam, nu suportam să stăm până la sfârşit.
 
E sfâşietoare o astfel de afirmaţie! Oare în câte biserici oamenii se simt la fel de singuri? Doamne ajută-ne să nu te întristăm prin indiferenţa şi răceala noastră faţă de fraţi, faţă de străinii care ne vizitează! Ceva nu este în regulă dacă oamenii se pot simţi atât de singuri în biserica Domnului. Simona, o tânără soţie, venită într-un oraş nou, într-o biserică nouă, ar fi trebuit să fie înconjurată cu dragoste de celelalte femei, ar fi trebuit să fie invitată la masă, să fie ascultată, încurajată, ajutată că crească, să se maturizeze. Ea era o persoană care ar fi putut, la rândul ei, îmbogăţi viaţa multor alţi credincioşi sau credincioase prin inima ei sensibilă. Adesea prea sobri, ascultând cu pioşenie Cuvântul, uităm că biserica şi creştinismul înseamnă relaţie.
În continuare să vedem cum îşi descrie Simona viaţa ei din acea vreme:
Noi nu puneam mâna pe Biblie în veci. Mai aveam în casă o Biblie, celelalte cărţi cu teme religioase sau teologice le-am dat. Mi-aş fi dorit totuşi, uneori, să mă rog cu soţul meu. Noi nu ne-am rugat niciodată împreună, de fapt nici nu ne rugam. Cam aceasta era relaţia noastră cu Dumnezeu. Ajunsesem până acolo, încât Diavolul strecura îndoieli chinuitoare şi întrebări de genul: „Oare există Dumnezeu, ceea ce crezi nu e oare o himeră, eşti de râsul lumii”. Şi aşa şi era. În dorinţa noastră de a ne face un rost în viaţă am început şi noi să facem nişte afaceri pe care atunci le-am privit ca pe voia lui Dumnezeu şi cred că şi era. Ne-au încurajat şi părinţii şi ne-au şi ajutat. Dar aceste afaceri au început să meargă din ce în ce mai rău până acolo încât eram disperată, nu mai ştiam ce să fac, nu mai puteam face faţă financiar. Dumnezeu ne aduse la un stadiu în care eram disperată.
 
Mie postul îmi era străin dar ei au postit pentru mine
 
Şi atunci, în contextul acela falimentar, soţul meu a primit o invitaţie la un grup de rugăciune, la Grupul Harul. Atunci auzisem de grupul acela unde mergeau şi părinţi lui Gabi. Prima dată m-am dus eu. A doua oară a venit şi soţul meu. Mărturisesc faptul că prima dată nu mi-a plăcut, era ceva nou pentru mine, se rugau tare. Dar totuşi viaţa acestor oameni, total diferit de ceea ce am văzut în biserica în care eram şi în care mai fusesem m-a determinat să mai vin. Era ceva ce aveau ei şi eu nu, dar nu ştiam ce anume. Într-o zi, într-o seară la rugăciune, îmi simţeam sufletul secat, otrăvit, obosit, disperat. Era cumplit. O femeie pe care nu o mai văzusem, nu o cunoşteam, s-a apropiat de mine în timpul unei rugăciuni. Ea îmi spunea din partea lui Dumnezeu exact starea pe care o aveam eu. Nu credeam că Dumnezeu mă poate ierta după ce L-am trădat. Cel mai mult mă îngrozea faptul că mă îndoisem în ceea ce priveşte adevărul, Biblia, tot ceea ce ştiam despre El. Dar Dumnezeu îmi spunea în profeţia aceea că mă iubeşte şi că mă aşteaptă să mă întorc la El, îmi spunea că mă mângâie. Spunea: „Te mângâi”. Vă spun că m-am prăbuşit, în momentul acela am capitulat, şi pentru prima dată am spus: „Doamne îmi deschid inima şi mă întorc ca fiul risipitor”. Nu se poate exprima în cuvinte ceea ce am simţit şi am trăit atunci, nici o fericire, nici o satisfacţie din lume nu a fost ca sentimentul acela pe care apoi l-am mai avut. Fraţii aceştia, „Grupul Harul,” cum se numea atunci, aveau ceea ce credeam că lipseşte unei biserici, tânjeam după dragostea care era între ei, vedeam că se iubeau, oamenii aceştia posteau pentru mine, eu care nu puteam posti eu însumi pentru mine. Ei aveau frigiderul plin şi renunţau la o zi din viaţa lor pentru mine. Oamenii aceştia trăiau ceea ce îmi doream eu, era puterea lui Dumnezeu, dragostea Lui, bunătatea Lui. Aceasta m-a atras înspre ei. Într-o toamnă, Dumnezeu a îngăduit să plec în Spania, în dorinţa mea de a salva afacerea. Şi vă spun că nu am putut să înţeleg de ce Dumnezeu a îngăduit pentru că financiar era mai greu pentru noi. Pe urmă am înţeles. M-am dus şi nu am putut să rezist mai mult de 5 săptămâni de dorul soţului meu. Atunci am realizat că pentru mine el era un idol. Mi-era şi teamă să recunosc, dar aşa era. După ce m-am întors de acolo, am început să recunosc că el era pentru mine idol, adică îl iubeam mai mult ca pe Dumnezeu, în el îmi găsisem fericirea şi cred că era greu şi pentru el să răspunzi unor asemenea sentimente. M-am prăbuşit într-o zi înaintea Domnului şi am spus: „Doamne recunosc că îl iubesc mai mult decât pe Tine, dar te rog să faci tu ordine în sentimentele mele, în gândurile mele, ajută-mă să renunţ la tot ceea ce ştiu despre mine, despre viaţă, vreau să mă înveţi Tu de acum încolo, aşa cum i-ai învăţat pe oamenii aceştia aşa să mă înveţi şi pe mine”. Şi Dumnezeu aşa a făcut. Nu a făcut-o dintr-o dată, dar în timp am realizat că şi asta a rezolvat-o în viaţa mea. Şi prin prorocie Dumnezeu îmi vorbea la fiecare etapă. Nimeni nu ştia zbaterea mea, dar Dumnezeu îmi vorbea într-un mod precis prin proroci.
 În perioada în care eu eram în Spania oamenii aceştia s-au apropiat de soţul meu şi văzându-l singur l-au chemat cu ei de Crăciun şi astfel el a văzut ce înseamnă frate şi soră, s-au ocupat de el, l-au luat cu ei l-au pus la masă şi astfel el a văzut că ei îi sunt fraţi. Aceasta era durerea mea că nimănuia nu îi păsa, nu reproşez la nimeni nimic pentru că nici mie nu îmi păsa de ei. Astfel am descoperit pe Dumnezeu din nou, astfel El s-a apropiat de mine şi am văzut că aşa de mult a înnoit viaţa mea, căsnicia mea, inima mea. Acum am o relaţie personală cu El, am experienţe cu El, este toată bogăţia mea. Sunt săracă e adevărat, şi încă cu lipsuri cu probleme dar mă simt cel mai bogat om de pe pământ. Aşa poate să mângâie sufletul meu, aşa poate să-mi răspundă la rugăciuni. De atâtea ori îmi vorbeşte prin Cuvânt, mă rog şi apoi Îl rog să îmi vorbească prin Cuvânt, îmi vorbeşte prin profeţii, pentru mine acest lucru este important, Dumnezeul meu este viu şi este singurul pe care mă pot baza, singurul care nu se schimbă, singurul în care pot avea încredere!